Silvia Demeter Lowe este arhitecta Prințului Charles. Citește-i povestea!

Silvia Demeter Lowe a absolvit arhitectura, are un masterat luat la Oxford şi a devenit restaurator al Casei Regale Britanice pentru proprietăţile Prinţului Charles din România. A renunţat la o carieră de vis, pe bani foarte mulţi, acolo, în Anglia, ca să se întoarcă în Braşovul ei natal şi să redea românilor picăturile de frumuseţe şi de istorie ale unor clădiri de poveste.

silvia-demeter-1

Istoria Silviei Demeter Lowe (41 ani) este aproape un scenariu de film – şi poate că vreodată un regizor se va gândi serios la asta – iar personalitatea ei luminoasă şi fermecătoare te cucereşte de la primele vorbe. Proaspătă mămică, are ochi acum doar pentru micuţa Clara care trece în a patra lună de viaţă, iar sufletul, spune, îl are împărţit între fetiţa pe care şi-a dorit-o de mult, într-o căsnicie frumoasă, dar sfârşită după 16 ani undeva pe ţărmurile Albionului, între Petru, partenerul ei de viaţă, şi pasiunea pentru profesia pe care a decis s-o urmeze, revenind în România.

Fascinaţia oraşului

Mă întâmpină cu privirea serioasă a unei profesoare exigente, dar ochii ei frumoşi, rotunzi, sunt măriţi elegant a ceva între mirare şi zâmbet cald. Uneori, vorbind, se încruntă niţel ca la gândul unui amănunt pe care doar ea îl ştie. Ceva despre crochiuri, structuri de rezistenţă, mortare fără ciment, Ruskin, William Morris, stucaturi, chei de boltă, vitralii… Sau despre cine ştie ce chestie, un ultim detaliu care nu trebuie scăpat cu nici un chip. Fiindcă asta e munca ei: să restaureze clădiri istorice, să păstreze linie cu line autenticitatea, făcând fru-museţea artei străvechi să arate per-fectă. Să nu-i scape nici un amănunt. Să ştie totul la milimetru şi să nu uite nimic. A fost, pe rând, admirată, invi-diată, discutată, copiată, dar nimeni nu i-a pus la îndoială competenţa şi, de fapt, fără să arate acest lucru, Silvia Demeter Lowe este, în adâncul sufletu-lui, o visătoare. Ca o puştoaică ce şi-a găsit în cele din urmă locul pe care îl visase din copilărie.

Despre ea povesteşte atent, fără ascunzişuri, dar cu zgârcenie, ca şi cum ar fi vorba despre un om străin. Când începe să vorbeas-că, însă, despre ce face de fapt, despre toată această muncă dificilă prin care vrea să salveze de la năruire casele frumoase, monumentele care ne conferă identitate şi care pot schimba înfăţişarea Româ-niei, totul în ea se luminează: „Faptul că am ajuns arhitect specializat în con-servarea arhitectu-rală se datorează oraşului în care m-am născut şi fascinaţiei pe care am avut-o din copilărie faţă de frumuseţea uimitoare a clădirilor sale vechi. De fapt, visul meu era să devin medic, dar în timpul liceului s-a petrecut ceva în viaţa mea care m-a făcut să-mi doresc să merg la arhitectură şi să ajung mai degrabă „medic de clădiri“, adică ceea ce sunt acum.

Invitaţia regală

După facultate am locuit zece ani în Anglia, alături de primul meu soţ pe care l-am cunoscut la campionatele de snowboard, eu fiind pe atunci în lotul naţional, apoi am urmat un master în conservare arhitecturală la OxBrooks şi am primit o bursă integrală SPAB (Societatea Britanică pentru Protecţia Clădirilor Antice), care este un fel de «top of the tops» al restaurării şi un fel de «paşaport» care îţi permite accesul la orice lucrare, la orice angajator şi la o carieră de vârf oriunde în lume. Iar eu, fără falsă modestie, pot să spun că eram acolo, în culmea gloriei profesio-nale. Lucram pe bani foarte mulţi la restaurări de castele, după principiile păstrării autenticităţii perfecte: de la materiale, la tencuială, la acoperişuri, la lemnărie şi feronerie şi până la povestea din spatele construcţiei, la poveştile proprietarilor care se reflectă şi ele în identitatea şi în evoluţia istori-că a unei clădiri“. Pe Alteţa Sa prinţul de Wales, moştenitorul coroanei Marii Britanii, l-a cunoscut la reşedinţa lui de la Hairgrow, fiind invitată să vadă proiectul controversat al unei aşezări noi, construită însă pe principii istorice.

Cu propriile mâini

Prinţul Charles, impresionat de concep-ţiile, talentul şi profesionalismul arhitectei românce, a decis, ceva mai târziu, să-i încredinţeze o parte dintre proiectele de restaurare a proprietăţilor sale de la Viscri şi apoi restaurarea integrală a casei cumpărate de el la Valea Zălanului, locul unde Charles vine şi locuieşte în fiecare an. Astfel, ceea ce se vede la Valea Zălanului este de la un cap la altul opera Silviei Demeter care, spre deosebire de mulţi alţii, lucrează cu propriile mâini la construcţie, asemenea marilor arhitecţi ai Renaşterii. Caută şi alege meşteri vechi care să-i pună în operă proiectele, a învăţat în anii de practică din Anglia tehnica manuală a restaurării, de la zidărie, la pietrărie şi la tâmplărie, ştie exact ce şi cum trebuie făcut, ce tip de material, ce lemn ori piatră, ce şi cât se amestecă, ori câte straturi şi ce timp de uscare se foloseşte, iar deseori lucrează cot la cot cu meşterii.

Atitudinea asta, ca şi clădirile restaurate de ea, nu ştiu de ce, dar impun amândouă. Poate datorită mirosului frumos de nou şi de vechi amestecat, de lemn curat şi de var, fiindcă tencuielile se fac doar cu var şi nisip, după tehnica de acum 200 de ani, de praf de piatră şi de lac de barcă. Apoi balustrade şi lucrături de fier bătut cu ciocanul, împletituri savant reconsti-tuite, aşa cum le gândiseră meşterii saşi la ridicarea caselor, sau broaştele uşilor şi balamalele uriaşe, groase de patru degete, şi piatra cioplită a pode-lelor, alburiu-cenuşie, ce amplifică sunetele şi dă parcă o senzaţie de simplitate absolută.

silvia-demeter-2

„Cum se ajunge la o restaurare de artă autentică? E o chestie tare complicată. O amintire, un desen, o carte, ori chiar o persoană sau un tablou pot fi scân-teia, apoi se ames-tecă acolo şi ceva inspiraţie şi emoţii. Şi încep căutările. Arhive, planuri şi desene prăfuite, calcule, fotografii, studii de teren, sute şi sute de încercări şi de combinaţii de materiale. Fac variante din ce în ce mai aproape de ceea ce caut, de ceea ce este în mintea mea. E o muncă singura-tică şi laborioasă. Ca şi cum ai recons-trui pas cu pas clădirea, de la schelă şi piloni, până la culoarea pereţilor şi a acoperişului. Într-un fel e ca munca unui bilbliofil pasionat, căci trebuie să înţelegi clădirea, povestea ei, a felului în care a rezistat şi s-a transformat vreme de sute de ani. De fapt, e vorba despre poveşti. Despre poveştile case-lor, de la felul de tencuială până la câte o ţiglă pe care vezi însemnul meşterului din alt secol. Dacă poţi înţelege cu sufletul povestea, reuşeşti o restaurare autentică şi atunci poţi vorbi de reabilitare şi conservare“.

Pe cont propriu

Adică e un fel de „povestitoare de case“, o descoperitoare de istorie, îi spun, iar ea râde rotund aprobând: „Da, e frumos spus, mulţumesc. Este adevărat, e ca un drum, ca un labirint. Urcă, apoi coboară, se înfundă sau se întoarce. Simţi că lipseşte ceva, că undeva acolo trebuie altceva, dar e foarte greu să descoperi ce anume“.Şi nu există, spune, o hartă pentru o astfel de călătorie în timpul restaurării unei clădiri. În orice caz, ea nu a aflat încă să existe şi poate că nici unul din-tre marii arhitecţi restauratori nu o are, toţi trebuie să-şi găsească singuri calea către autenticitatea istorică. Acolo, însă, ajuns la capătul căutării, când clădirea este gata şi ştii că o poţi reda lumii, eşti doar tu singur şi opera ta şi nimic nu îţi poate îmblânzi solitu-dinea. Şi nici consumul psihic, sufletesc sau oboselile, nesomnul şi clipele de renunţare. Nimic. Nici onorurile, nici aplauzele, nici recompensele. E ca o singurătate cosmică, trăită într-o limbă necunoscută: limba fericirii împlinite ori poate, cine ştie, limba în care Dumnezeu i-a vorbit lui Adam în Rai. Zâmbesc uimit auzindu-i pasiunea din cuvinte şi definiţia actului de creaţie pe care îl profesează: „E frumos spus, mulţumesc“.

Înainte de a se întoarce în ţară, cu şapte ani în urmă, şapte fiind numărul ei preferat, Silvia clocotea de idei şi proiecte şi avea un entuziasm netemperat, pe care acum, văzând reacţia greoaie a autorităţilor, cărora le-a oferit experienţa ei în domeniul restaurării, îl recunoaşte a fi niţel excesiv. Îndrăgostită de poezia superbă a caselor din bătrânul cartier Schei, a pornit să restaureze pe cont propriu porţile vechi de un veac şi ceva, aflate la un pas de dărâmare, cu fonduri pe care i le-a adus propria notorietate – de la fundaţii ale prinţului Şerban Cantacuzino şi ale prinţesei Marina Sturza. Şi nu s-a oprit aici. A adăugat reuşitelor sale şi casa de bancher aflată peste drum de Biserica Neagră, clădită cu un veac în urmă de doi celebri fraţi arhitecţi, casă-bijuterie cu vitralii de plumb, frontoane sculptate şi tâmplărie cu fe-ronerie de cupru, la care lucrează acum, după ce a reuşit să găsească planurile originale. Unii ar spune că sunt victorii mici, dar mulţumirea de pe chipul Silviei i-ar contrazice. E semnul unei fericiri de durată, trăită într-o parte de Românie uitată de vreun secol şi ceva şi reînviată de pasiunea unei femei arhitect şi de sprijinul viitorului rege al Angliei. La plecare îmi spun în gând că fiecare împlinire poartă în adâncul ei un vis, la fel cum fiece vis lasă o urmă pe Pământ şi cum orice urmă are undeva, în spate, un prim pas. Şi la fel cum fiecare poveste are un început…

Autor Adrian Cîlțan
Foto Dan Borzan, Șerban Bonciocat.

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate