Si am spus da. O poveste de iubire

Elizabeth Gilbert, scriitoare

„Nu exista vreun dar mai generos pe care sa-l putem face cuiva decat sa-l acceptam cu totul, sa-l iubim aproape in ciuda lui insusi. Spun asta pentru ca sa ne insiram unul celuilalt defectele intr-un mod atat de sincer n-a fost o fita de imagine, ci un efort real de a ne dezvalui punctele de intuneric din caracterele noastre. Nu sunt de luat in ras defectele astea. Pot rani. Pot desface legatura.

Nesupravegheata, nevoia mea narcisista de a mi se da atentie are exact acelasi potential de a sabota o relatie ca si curajul financiar nebun al lui Felipe sau graba lui de-a vedea in situatii neclare ce e mai rau. Daca suntem constienti de noi insine oricat de putin, ne vom stradui sa tinem sub control aceste aspecte mai periculoase ale caracterelor noastre, dar ele nu dispar.

Inca un lucru care trebuie observat: daca Felipe are defecte pe care el insusi nu le poate schimba, nu ar fi deloc intelept din partea mea sa cred ca le-as putea schimba eu. Evident, si inversul e valabil. Iar unele dintre lucrurile pe care nu le putem schimba la noi insine nu sunt deloc placute privirii. Asa ca, sa fii vazut in intregul tau de cineva si sa fii totusi iubit – iata o ofranda omeneasca la limita miraculosului.

Despre miraculoasa toleranta casnica
Cu tot respectul pentru Buda si pentru primii crestini dedicati celibatului, uneori ma intreb daca nu cumva toata invatatura asta despre lipsa de atasament si despre importanta spirituala a solitudinii monahale nu ne rapeste ceva de importanta vitala. Poate ca prin refuzul intimitatii ni se refuza ocazia de a trai darul atat de legat de pamant, de domestic, de cu-pamant-sub-unghii al iertarii dificile, pe termen lung, de zi cu zi.

„Toate fiintele omenesti au lipsuri“, scria Eleanor Roosevelt. (Iar ea – una din jumatatile unei casnicii foarte complexe, uneori nefericite, insa marete in ultima instanta – stia despre ce vorbeste.) „Toate fiintele omenesti au nevoi si sunt supuse tentatiilor si stresului. Barbatii si femeile care au trait impreuna ani multi ajung sa-si cunoasca unii altora lipsurile; dar ei ajung totodata sa cunoasca si ceea ce este demn de respect si de admiratie in cei cu care traiesc si in ei insisi.“

Poate ca faptul de a crea in propria constiinta un spatiu in care sa pastrezi si sa accepti contradictiile altcuiva – chiar si stupizeniile altcuiva – este un soi de act divin. Poate ca nu doar pe varfuri solitare de munte sau in deco-
ruri monahale poate fi gasita transcendenta, ci si la mesele noastre din bucatarie, in actul zilnic de acceptare a celor mai obositoare si iritante lipsuri ale partenerului.

Nu sugerez ca cineva, oricine, ar trebui sa invete sa „tolereze“ abuzul, desconsiderarea, lipsa de respect, alcoolismul, infidelitatea sau dispretul, si in mod sigur nu cred ca perechile ale caror casnicii au devenit morminte fetide ale amaraciunii ar trebui, pur si simplu, sa traga aer in piept si sa rabde. „Nu mai stiam cate straturi de vopsea as mai putea sa-mi astern peste inima“, mi-a spus o prietena printre lacrimi, dupa ce-si parasise sotul – si cine, avand o minima constiinta, i-ar putea reprosa ca a renuntat la acel chin?

Exista casnicii care, cu timpul, pur si simplu putrezesc, iar unele dintre ele trebuie incheiate. Sa iesi dintr-o casnicie ruinata nu este neaparat un esec moral, ci reprezinta uneori opusul renuntarii: inceputul sperantei.

Diferente care pot fi acceptate
Asa ca nu, cand rostesc „toleranta“ nu ma gandesc ca ar trebui inghitita grozavia pura. Ma gandesc cum ar fi sa-ti cladesti viata cat mai generos cu putinta in jurul unei fiinte omenesti fundamental cumsecade, care devine uneori o pacoste. In aceasta privinta, bucataria conjugala se poate preface intr-un soi de mic templu cu linoleum in care suntem chemati zilnic pentru practicarea iertarii, asa cum ne-ar placea si noua sa fim iertati. Da, poate ca e un lucru prea lumesc. Lipsit de momentele acelea de extaz divin, e clar. Chiar si asa, nu cumva actele acestea minuscule de toleranta casnica sunt miraculoase in alt fel – intr-un fel tacut si imposibil de cuantificat?

Si chiar trecand peste defecte, intre mine si Felipe exista cateva diferente simple, pe care trebuie sa le acceptam. El n-are sa mearga niciodata cu mine – asta v-o pot garanta – la cursuri de yoga, oricat as incerca sa-l conving ca i-ar placea la culme. (Nu i-ar placea la nici o culme.) Nu vom medita niciodata impreuna in vreun refugiu de week-end dedicat spiritualitatii.

Nu-l voi putea convinge sa manance mai putina carne rosie sau sa tina alaturi de mine vreun post fad de purificare, uite-asa, de dragul de-a o face. Nu-l voi convinge niciodata sa-si tempereze impulsivitatea, care atinge uneori cote extreme. Nu se va apuca niciodata de hobby-uri cu mine, de asta sunt sigura. Nu ne vom plimba mana-n mana prin targuri cu produse de tara si nici nu vom face impreuna drumetii montane ca sa identificam specii de flori salbatice.

Si, desi e multumit sa stea si sa ma asculte o zi intreaga vorbind despre motivele pentru care imi place Henry James, el nu va citi niciodata operele complete ale lui Henry James alaturi de mine – astfel ca aceasta delicioasa placere a mea va trebui sa ramana una personala.

Multe placeri personale, putine placeri comune
Si, la fel, in viata lui exista placeri pe care eu nu le voi impartasi niciodata. Am crescut in decenii diferite, in emisfere diferite; uneori ratez la mustata glumele si trimiterile culturale pe care le face. (Mai exact spus, le ratez complet.) N-am crescut copii impreuna, asa ca Felipe nu poate depana amintiri alaturi de partenera lui despre cum erau Erica si Zo (copiii lui Felipe din prima casatorie – n.r.) cand erau mici de tot – cum ar fi facut, poate, daca ar fi ramas casatorit treizeci de ani cu mama lor.

Cand se delecteaza cu vinuri bune, Felipe aproape ca ajunge in pragul extazului mistic, dar sa-mi dai mie un vin bun inseamna sa strici orzul pe gaste. El adora sa vorbeasca frantuzeste; eu nu inteleg franceza. El ar prefera sa leneveasca toata dimineata cu mine in pat; dar pe mine, daca nu ma trezesc si nu incep sa fac ceva productiv pana la rasarit, ma apuca batul, caci sufar de soiul acela feroce de manie yankee.

In plus, Felipe nu va avea defel alaturi de mine viata linistita pe care si-ar dori-o. El e un solitar; eu nu sunt. Eu sunt caine, am nevoi care tin de haita; el e pisica, prefera o casa mai linistita. Cat timp va fi casatorit cu mine, casa lui nu va fi niciodata linistita. Si as mai putea adauga: asta nu-i toata lista.

Unele diferente sunt semnificative, altele mai putin, dar toate sunt imposibil de schimbat. In final, mi se pare ca iertarea ar fi singurul antidot realist care ni se ofera in dragoste pentru a combate inevitabilele dezamagiri ale intimitatii. Noi, oamenii, venim pe aceasta lume – dupa cum explica atat de frumos Aristofan – cu senzatia ca am fost retezati in doua, disperati sa gasim pe cineva care sa ne recunoasca si sa ne repare. (Sau sa ne reimperecheze.)

Dorinta este ombilicul retezat aflat mereu cu noi, mereu sangerand, dorind si tanjind dupa uniunea perfecta. Iertarea este infirmiera care stie ca astfel de contopiri fara pata sunt imposibile, dar ca ar fi posibil sa traim impreuna chiar si asa, daca suntem politicosi si blanzi si atenti sa nu varsam prea mult sange.

Exista momente in care aproape ca pot sa vad spatiul care ma separa de Felipe – si care ne va separa intotdeauna – in ciuda dorintei mele de o viata de a fi intregita prin dragostea altcuiva, in ciuda eforturilor pe care le-am facut de-a lungul anilor ca sa gasesc pe cineva perfect pentru mine si care, la randul lui, sa-mi permita sa devin un soi de fiinta perfecta.

Cand colo, deosebirile si defectele noastre plutesc incontinuu intre noi, ca un val de umbra. Si totusi, uneori, cu coada ochiului, prind cate o imagine fugara a Intimitatii insesi, aflata in echilibru chiar acolo, pe creasta aceea de val a diferentelor – stand, de fapt, chiar intre noi – si oferindu-ne realmente, cu voia cerurilor, o sansa.“

Provocarea continuarii

E o sarcina grea, aproape insurmontabila pentru un autor sa scrie continuarea unui megabestseller international, si Elizabeth Gilbert o stie foarte bine: „Am descoperit o anume consolare in recunoasterea faptului ca nu as fi putut – nu pot – sa scriu o carte care sa satisfaca milioane de cititori. In orice caz, nu in mod deliberat. Adevarul e ca nu stiu cum se scrie la cerere un bestseller iubit de public… Asa ca, dintr-o multime de motive personale, cartea pe care am simtit nevoia s-o scriu in acest moment al vietii mele a fost exact aceasta carte – inca un volum autobiografic (cu insertii socio-istorice drept bonus!) despre eforturile mele de a ma impaca in cele din urma cu complicata institutie a casatoriei.“

Si am spus da. O poveste de iubire, Elizabeth Gilbert, Editura Humanitas
Un nou best seller
Continuarea cartii „ Mananca, roaga-te, iubeste“, intitulata „Committed“ (titlu greu traductibil in alte limbi cu toata bogatia de conotatii din engleza), a aparut in SUA in ianuarie 2010, intr-un tiraj initial de 1 milion de exemplare (declaratia editorului american). A ocupat imediat locul 1 pe lista de bestselleruri/nonfictiune a publicatiei New York Times (cea mai importanta asemenea lista din SUA, pe care figureaza inca in 2011 „ Mananca, roaga-te, iubeste“).
In romaneste (traducere de Alexandra Baciu), cartea a aparut la Editura Humanitas, la sfarsitul lui februarie 2011, sub titlul „Si am spus da. O poveste de iubire.“
◆ „Si am spus da“ pentru ca, da, Elizabeth Gilbert se casatoreste in cele din urma cu iubitul ei brazilian si acest nou memoir povesteste cum au ajuns sa se casatoreasca, desi isi jurasera sa n-o faca niciodata, traumatizati amandoi de divorturile prin care trecusera.
Autoarea formuleaza, intr-un interviu, concluzia cartii: „Casatoria este o stranie combinatie de vis si realitate, iar noi, cuplurile, ne petrecem viata incercand sa negociem granita dintre cele doua. Am sa spun asta, pentru ca este, cred, cea mai importanta informatie din toata cartea: casatoria nu e un joc pentru oameni tineri.“

Fragmentul din carte si fotografiile ne-au fost puse la dispozitie in exclusivitate de Editura Humanitas.

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii