Scriitoarea Ioana Nicolaie: ,,Mi-e tot mai greu să ajung la linişte,,

ellejpeguri-25Cut

Cu scriitoarea Ioana Nicolaie despre poezie, feminitate, maternitate, scurte recapitulări biografice, momente limpezi de introspecție, reconfigurarea propriei vieți și tot ceea ce ne poate face oameni.

De curând, la Editura Cartea Românească a apărut un nou volum semnat de Ioana Nicolaie, intitulat „Autoimun“. Cu acest volum, scriitoarea revine la poezie după un lung ocol în roman şi în literatura pentru copii.

Mai există azi percepţia despre femei conform căreia, după 35 de ani, „a tre-cut mare parte din viaţă“? În străinătate se vehiculează că 60 este noul 40…

Versul de început al volumului meu „Auto-imun“, „a trecut parte din viață“, nu are legă-tură cu statistica, cu evidența măsurabilă, ci mai curând cu o situație particulară. Sigur că femeile de azi sunt frumoase și atrăgătoare indiferent de vârstă, sigur că multe din ele aleg să aibă un copil abia spre 40 de ani, sigur că au grijă de alura lor sportivă și sunt preo-cupate de ultimele produse de îngrijire. Faptul că au „evadat“ din spațiul privat, că multe au independență financiară, că sunt vizibil intricate în țesătura socială exterioară, le face nu doar stăpâne pe ele, ci și mai atente cu imaginea lor. Dar toate acestea țin de ceea ce se vede, de ceea ce se afișează. Sub pojghița strălucitoare pot fi temeri, de-rută, suferință, instabilitate emoțională, adi-că tot ce ne face, de fapt, oameni.

019cutȘi, din  vreme în vreme, apar scurte recapitulări biografice, momente limpezi de introspec-ție, reconfigurarea vieții proprii în funcție de vechile, dar și de noile idei principale din ea. La 35 de ani există, fără îndoială, un astfel de moment de bilanț, așa cum există unul și la 25 (când se presupune că studiile sunt încheiate, că se știe deja ce este o relație de cuplu, că au fost încercate și primele joburi), așa cum există și mai târziu, după 40 de ani. În ceea ce mă privește, când tocmai împlinisem 35 de ani, s-a fisurat deodată realitatea.

După o primăvară agitată, cu multe călătorii în străinătate – la evenimen-te culturale, festivaluri de literatură etc. -, mi-am dat seama că am slăbit brusc opt kilograme. Mă simțeam obosită de parcă s-ar fi prăvălit încontinuu lopeți de mortar peste mine.

La doctor am ajuns când am realizat că aproape nu mai puteam să urc scările. Acesta a fost începutul… Continuarea n-a venit tivită cu floricele, ci nerezonabil, mânjită cu un tuș întunecat pe care, am înțeles destul de repede, n-aveam să-l mai pot niciodată înlătura.

El a trecut însă pe paginile jurnalului meu – pe care le umpleam tot mai ezitant, fiindcă scrisul presupune o anume acuitate a minții care cumva mi se luase – și, după încă un timp, a fost turnat în temelia pe care a crescut Autoimun. Prin urmare, după o perioadă în care am scris un roman despre supraviețui-re («O pasăre pe sârmă»), și două volume pentru copii («Aventurile lui Arik» și «Arik și mercenarii»), m-am întors la poezie. Am făcut-o având credința că acest gen literar atât de strălucitor își va găsi cititorii, chiar dacă în ultimul timp i s-au pus veșminte de Cenușăreasă.“

Cum mai e percepută emoţia? Se schimbă, odată cu trecerea timpului?

Aș vrea să înțeleg și eu mai bine de ce uneori ți se strânge sfâși-etor inima, deși nu faci nimic special, poate dai cu aspiratorul sau poate rulezi pe o șosea, bară la bară, într-un ambuteiaj, poate ești la serviciu și dincolo de geam suflă vântul sau ești la supermarket și măsori în palmă portocalele. Aș vrea să pricep de ce uneori, după o zi nici mai frumoasă, nici mai urâtă decât altele, îmi vine deodată să mă strâng în mine, insuportabil, de parcă n-aș mai putea rămâne în afară.

Doar că trag aer în piept, mă echilibrez, și îmi văd în continuare de treburi. În cărțile mele însă, emoția, dar și alte sentimente, sunt o parte semnificativă din pasta care le formează. Tristețea stă confortabil în volumul meu de debut, «Poză retușată», nostalgia trăiește în «Nordul», dragostea în «Credința», uluirea e furtună în «Cerul din burtă», bucuria e ca un pumn de caramele în ambele cărți cu micul meu erou pentru copii, Arik.

Cum percepe un scriitor stresul? E aces-ta mai exacerbat? Au scriitorii alte organe de simţ pentru stres?

Când mă gândesc la mine văd în fața ochi-lor câțiva saci menajeri plini cu stres. În fiecare dimineață, încă de când încep să-mi beau cafeaua, câte un TREBUIE din cărămidă începe să se spargă pe masă. Copilul trebuie dus la școală, factura plătită, telefoanele date, corespondența plivită, orele cu copiii (fiindcă predau în școli private) trebuie să fie cât mai atrăgătoare, obligațiile, zornăind, trebuie mereu rezolvate, trebuie mers la doctor, la magazin, trebuie scris articolul, trebuie pregătit evenimentul, mereu doar trebuie. Singurul lucru la care mi-e tot mai greu să ajung e liniștea de care am nevoie la masa de scris. Și pentru că e atât de dificil de găsit timpul de migălit cărți, atât eu cât și Mircea, (scriitorul Mircea Cărtărescu – n.r.) stăm continuu pe un butoi cu stres.

De aceea ne gândim că e neapărat nevoie să mai găsim o bursă în străinătate, un loc fără trebuie, în care să nu fie un chin să-ți auzi respirația, ci o treabă destul de firească.

DSC_0085Cut

Cât de legată eşti de confort şi de propria lume? Cum te simţi când trebuie să participi la festivaluri în afară? Ce oferă şi ce fură aceste călătorii?

Ultimul festival de literatură la care am par-ticipat a fost cel de la Goteborg, unde am lansat traducerea suedeză a «Cerului din burtă». Cum Mircea a fost invitat să susțină discursul inaugural, am fost nevoiți să-l luăm pe băiatul nostru, de zece ani, cu noi. Cinci zile am alergat de la un eveniment la altul – majoritatea ale noastre, fiindcă erau  programate în fiecare zi lansări, interviuri, discuții etc. –, fără să putem ieși mai mult de zece minute din târg.

De pe geamul ca-merei de hotel, vedeam parcul de distracții lipit de târg, cu o roată mare de vis, cu mon-tagne russe și tot felul de căsuțe misterioa-se. În dimineața de dinaintea plecării, a trebuit totuși să-i spun copilului: „N-o să putem merge nici azi în parcul de distracții. Dar o să venim altădată, doar noi, și o să-l vizităm.“ Doar că el știe că noi nu prea mergem în vacanțe, fiindcă doar verile avem puțin timp legat ca să lucrăm.

Există un moment anume de „cules roadele“?

Nu știu. În poezia mea era vorba despre ereditate, despre faptul că, în adolescență, eram duși cu clasa să ni se facă radiografii pulmonare cu un aparat străvechi, că atunci când a fost explozia de la Cernobîl, în zilele acelea însorite, făceam sport în curtea școlii, deși practic ne aflam sub bombardamentul radioactiv de care nimeni nu ne spunea  (abia a treia zi ne-au dat o pastiluță care,)…

Cei mai mulți dintre noi probabil că nu culegem roadele proprii, ci, ca-n Biblie, pe cele sădite în noi de alții.

„Ce e rău stă întotdeauna în cap/ şi corpul întreg, ca de gips,/ te prinde bine de asta…“

E iarăși vorba despre ereditate, despre limitarea liberului arbitru, despre fatalitate, adevăr și iluzie, despre destin. În literatura mea ele sunt mereu principale. Scrisul unei cărți presupune disciplină, consecvență, fascinație față de propriul material. Or dacă n-aș avea convingerea că mărturiile mele nu sunt doar despre mine, ci și despre ceilalți, că ele nu sunt pentru mine (deși îmi dau un sens și mă ajută să merg mai departe), ci mai ales pentru alții, n-aș mai scrie un rând, n-aș mai duce la capăt o frază. Până la urmă cât timp mi s-a dat? Oare l-am cernut bine? Am știut ce să fac cu el?

Ce nu poate ajunge să-şi fie autoimun?

Poate dragostea. Căldura față de cei apropiați, nevoia de a-i ajuta pe cei din jur, compasiunea, nostalgia. Poate că doar unele lucruri sunt autoimune, foarte puține, și e păcat că, fiind ele o enigmă, încă au puterea să te doboare. Dar nu se știe cum vor evolua în viitor.

Interviu de Andra Rotaru

 

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii