„Să ne adaptăm noilor generații“

Născut la Bistrița, Adrian Titieni a luat calea actoriei, spre surpriza familiei sale. Distribuit în mai toate filmele românești de succes ale momentului, este, de asemenea, profesor, și a fost până de curând rector al UNATC.

adrian titieni

Sâmbătă la prânz, în rectoratul UNATC. Actorul și profesorul Adrian Titieni apare cu o înfățișare de nerecunoscut. Trebuie să-i privesc neclintit ochii ca să fiu sigură că nu am încurcat nimic.

Cum a fost copilăria la Bistrița?

O copilărie într-un burg nemțesc, un oraș dezvoltat în jurul vechii cetăți. Toate tunelurile, 22 la număr, reprezentau misterul orașului și de fiecare dată descopeream ceva nou și încercam să ne imaginăm ce-a fost acolo. E un oraș cu o istorie de 800 de ani.

Cei mai mari încercau să ne sperie cu tot felul de lucruri. Frumoasă copilărie, cu alternanță între viața la oraș și viața la țară, unde aveam rude. Ne uita Dumnezeu pe malul râului Bistrița sau pe dealurile dimprejur, care reprezentau o zonă de investigație și de cercetare.

Întorcându-mă în timp, îmi dau seama cât a fost de frumos. Din păcate, realizăm asta prea târziu.

Și iată că sunteți gata să vă întoarceți acolo, candidând la primăria orașului…

Tentația a fost mare, dar în momentul în care vorbim, a căpătat proporții mai realiste. O întoarcere era prevăzută – poate nu atât de devreme, dar onoranta propunere m-a pus să mă gândesc foarte serios, să am discuții cu familia legate de această provocare.

Incertitudinea care încă plutește acolo, între cei care m-au invitat, mă îndeamnă la a-mi tempera  deocamdată entuziasmul, din dorința dea calibra și de a înțelege foarte exact ce înseamnă asta. Am judecat prima dată cu  emoționalul, cu inima, am spus „mă întorc acasă, încerc să fac lucruri importante pentru concetățenii mei, împreună cu ei“.

Am spus: „Nu uitați că, dincolo de faptul că sunt profesor universitar, că am fost rector, deci am avut o funcție managerială, sunt și actor.“

Povestea cu actoria este percepută într-o conotație de neîncredere. Vorba lui Cehov: toată lumea vrea să stea în preajma ta, să te invite la masă, dar nimeni nu ți-ar da fiica de soție. Or în spatele actorului întotdeauna este un om. Și omul ăsta poate să aibă caracter sau poate să nu aibă. O reușită într-un domeniu, o carieră, se bazează pe un caracter puternic, pe un om puternic, cred eu.

Ar trebui să vă mutați acolo…

Păi m-aș muta, pentru că, dincolo de reprezentativitate, această poziție în slujba cetățeanului e – cu exagerările pe care lectorii dvs. le înțeleg – 24 de ore din 24. Am putea face o filială a Universității la Bistrița. Într-o discuție informală cu rectorul, am înțeles că ar exista tot sprijinul. Că voi fi, că nu voi fi primar, voi continua să susțin proiectul de a face o universitate la Bistrița.

Iar în legătură cu actoria, cert va exista o instituție flexibilă, un teatru de proiect care va găzdui regizori de primă marcă, actori importanți care își vor dori să participe la această revigorare culturală a orașului. Pentru că orașul merită. Există enorm de mulți specialiști în toată țara, plecați din Bistrița, care nu au un cadru de manifestare în propriul oraș − nu au la ce să se întoarcă.

„Tinerii din ziua de azi nu mai citesc, sunt superficiali“, spun cei din generația noastră…

Nu sunt de acord absolut deloc. Sunt mult mai inteligenți, mult mai aplicați, cu vaste cunoștințe în diferite domenii, care aproape complexează. Chiar dacă nu mai citesc, au altă modalitate de a percepe  informația. Cred că lecturile importante ei le au. Faptul că ești ancorat în lectură nu certifică nici gradul de informare, nici faptul că, citind, ai și înțeles.

Cert este că generațiile noi vin cu atuurile lor, cu nevoile lor, cu un alt tip de abordare. Noi ar trebui să fim suficient de flexibili ca să ne calibrăm atitudinea la aceste generații și să facem în așa fel încât să le maximizăm potențialul în măsura în care mai putem.

Și, până la urmă, noi ăștia care am citit ce mare lucru am făcut? Sigur că poți, pe o hârtie A4, să faci o listă cu bune și rele, dar nu cred că realizările noastre ne confirmă faptul că trebuie să-i întoarcem înapoi la cartea mirosind într-un anumit fel, luată din bibliotecă, pe care s-o țină în brațe ore în șir.

Fiecare generație va veni cu geniile ei, cu oamenii care țin lucrurile pe loc, cu superficialitate sau cu dedicație – există procente din toate acestea. Încercăm și noi să-i îndemnăm spre lucrurile bune: respectul pentru celălalt, respectul pentru propria viață, pentru demersurile pe care le faci, pentru a pune principii care îi vizează și pe ceilalți înaintea principiului că tu ești cel mai important.

Mai reușiți să fiți interesant pentru copiii dvs, Ariadna și Marc, care au 17, respectiv 16 ani?

Greu. Eu am devenit profesor pentru că, în liceu, am avut o gravă lipsă de comunicare cu unul dintre profesorii mei. Și am realizat că, până la urmă,
condiția de profesor trebuie să aibă în permanență o ușă deschisă către problemele copiilor – adevărate sau false. Copilul trebuie ascultat.

Am avut profesori remarcabili în liceu, țin minte lecții de viață pe care ni le-au livrat, dar în același timp a fost și această lipsă de comunicare. În același timp mi-am spus că, dacă voi avea copii, voi încerca să mă pun în situația lor în permanență. Încerc să fac acest exercițiu și reușesc foarte greu. Cert e că acum, cu ce-am învățat, dac-ar fi s-o iau de la capăt, aș fi acoperit în câteva domenii.

Trebuie să vii în întâmpinarea lor când ei au realmente nevoie și nu să le induci în permanență „trebuie să faci  asta, trebuie, trebuie, trebuie…“. Cred că doar atunci ei pot să asculte.

În rest, lumea asta atât de tomizată, cu informație care circulă la nivelul ăsta de viteză, ne pune în condiția în care copiii noștri au tot felul de autorități – inclusiv ceea ce citesc pe internet de multe ori e mai important decât  ce-i spune părintele. Și lasă loc puțin pentru o relație adevărată între părinte și copil. Nu reușesc întotdeauna. Mulțumesc lui Dumnezeu că avem copii cuminți.

Ei sunt atrași de film, de actorie?

Pe Ariadna sigur n-o interesează, se pregătește pentru medicină cu  determinare și stoicism, deși a făcut și ea câteva filme. Babu face film, a făcut vreo
cinci sau șase, a făcut și serial – tot neinteresat se dovedește a fi până în  acest moment. S-ar putea cu el să avem surpriza ca în clasa a XII-a să ne trezim  că vrea să dea la teatru, dar nu cred.

Se pregătește pentru o zonă în care IT-ul e de bază, că asta îi ocupă mai tot timpul  și e o lecție pe care într-un fel sau altul și-a însușit-o. Orice profesie ai avea, îți mănâncă mai mult timp decât relația cu familia sau cu propria-ți interioritate.

Recent, ați apărut în filme care au stârnit controverse. În „Poziția copilului“ – tânărul care își înjură mama…

Acesta e mai mult decât un film, e o mărturisire. Se poate ca un copil să reacționeze exagerat în fața unei atât de  invazive iubiri – mama care-și iubește copilul și-l copleșește, încercând să-l salveze, capabilă de orice. De multe ori nu  realizăm că îi copleșim cu dragostea noastră. Dragostea poate să fie intruzivă, invazivă.

Copilul poate fi acceptantul acestui fel de ajutor necondiționat sau nu. Cel din film nu vrea să existe în această condiție. Pur și simplu vrea să ia decizii singur, asumându-și consecințele. Unii  sunt deranjați de tipul de reacție – de fiul care își înjură mama. E o abordare sub semnul prejudecății.

Chiar dacă nu ne-am manifestat la fel, fiecare dintre noi  a traversat un astfel de moment; undeva, în mintea noastră s-a produs această nevoie de a desprinde legăturile.

… Cât despre „Ilegitim“, care are în  mijlocul poveștii un incest, scandalul a izbucnit deja, înainte de premieră

a titieni

În „Ilegitim“ atingem o problemă tabu. Și tabuurile din viața noastră sunt  multiple. Nu putem să facem inventarul lor nici în liniștea solitudinii pentru că ne e frică. Începând de la viața noastră de  cuplu, viața religioasă – frici enorme în legătură cu niște teme aparent de nediscutat. În film e o situație pe care, dacă o traversezi personal, nu știi cum s-o rezolvi și nu știi cum vei reacționa.

Păreri, judecăți critice, putem avea – că se întâmplă aici, că se întâmplă în altă parte a lumii – dar eu gândesc că, dincolo de criză, poate ar trebui să facem pasul  delicat și aproape de nefăcut să ne cercetăm pe noi înșine și să vedem cât de tare credem noi în toate prejudecățile induse sau moștenite.

Sunt întrebări pe care nu ni le punem. Discuți relația cu Dumnezeu sau cutumele lumii? Nu, acestea sunt lucruri de nediscutat.

Faptul că unele lucruri nu sunt incriminate de lege le face mai puțin imorale?

În societatea contemporană se ajunge ca toate acele lucruri care ar fi trebuit să rămână în zona lui „nu se face“ sunt ușor-ușor demitizate. „Poate nu e moral ce fac,  dar e legal.“ Dacă s-a ajuns ca legalitatea să îngăduie imoralitatea, e delicat la nivel de sistem și la nivel de abordare personală.

Aici e vorba de un declin care ne aduce în situația ca lista cu ce nu se face să dispară. Filmul vine în preîntâmpinarea demitizării acestor tabuuri pentru că s-ar putea ca, peste câțiva ani,  ceea ce astăzi e de nediscutat să devină un loc comun.

În familie continuați discuțiile profesionale?

Eram tânăr și vedeam actori care-și prelungeau discuțiile și după repetiții sau după spectacol tot pe teme legate de profesie. De ce? Pentru că e viață; până la urmă, tot despre oameni și relații e vorba. Te desprinzi uneori, din necesitate, din prozaismul vieții.

Dar nu de puține ori discuțiile continuă, pornind de la realitatea imediată. O piesă de teatru, un scenariu de film e cu atât mai valid cu cât reușește să surprindă generalitatea în particular. Filmului românesc i se reproșează discuțiile familiilor în bucătărie.  Acolo se întâmplă lucruri legate de relații umane.

O minte inteligentă, un suflet sensibil înțeleg că discuția aceea minimală din bucătărie are esențe de viață umană general valabile, transferabile oriunde. Ne mai întrerupem din aceste discuții,  dar în același timp suntem tributari și inerțiali. Așa că, după ani de zile, i-am înțeles pe colegii mei de breaslă.

Se află în postproducție „Fotografii de familie“, regizat de Cristian Mungiu…

Am traversat o experiență extraordinară lucrând la acest film, genul „Așa, da!“, confortabilă din toate punctele de vedere: din perspectivă personală și profesională,  o abordare sub semnul respectului pe care mi-aș dori-o mereu, atât pentru mine, cât și pentru cei care vor veni. Respectul derivat din funcția artistului în  societate trebuie pus într-o ecuație validă. Deocamdată nu este.

Dacă societatea nu te apreciază, nu consideră că e nevoie de tine, indivizii se comportă și relaționează  absolut identic. Dar vin după noi generații de artiști care, dacă nu vor fi respectați și nu vor fi puși în condiția materială pe care  o merită, totul devine impredictibil. Nu e demn să ajungi în situația în care ți se spune: „Trebuie să fiți mulțumit că v-am distribuit, fiindcă prin intermediul nostru  vă faceți un nume…“

Un economist ar spune că educația, sănătatea, cultura sunt domenii neproductive. Dar trebuie să ne gândim cu seriozitate la plus valoarea  pe care, în timp, o aduc în ecuația socială educația, sănătatea și cultura.

Autor: Mihaela Serea

Foto: PR, Domestic Film

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Timp Liber