Românca Alina Tacu este profesor pentru armata din Kuweit

Faceţi cunoştinţă cu o profesoară ieşeancă de excepţie, singura româncă ce a predat familiei emirului din Kuweit şi una dintre cele patru femei acceptate vreodată la catedra Forţelor Armate ale unei ţări arabe.

alina-tacu-4

Istoria Alinei Tacu dezvăluie răspunsul la o provocare căreia puţini i-ar răspunde: alegerea unei schimbări radicale de viaţă căutând recunoaşterea, dar şi răsplata pe măsură a meritelor, chiar şi la mii de kilometri de ţară.

Alina, Balanţă delicată şi sensibilă, este, într-un fel, autoarea propriului succes, căci a traversat din copilărie o lovitură teribilă dată de regimul comunist, dar a învăţat că echilibrul vieţii înseamnă alinarea suferinţei şi căutarea unei identităţi sufle-teşti. La ea, moştenirea vocaţiei profesorale se poate zice că se simte imediat ce o cunoşti şi îi afli povestea: nepoata profesorului George Emil Palade, singurul la–ureat român al premiului Nobel, a absolvit Literele, a urmat alte două masterate, fiind apoi, ani întregi, redactor şef de gazetă şi asistent uni–versitar, astfel că, atunci când s-a ivit ocazia să pornească spre Orientul Mijlociu, avea o experienţă consistentă la catedră.

„Asupra familiei mele a plutit mereu norul unui blestem: tata, fost con-damnat politic şi mereu hăituit de statutul său, a fost nevoit să ceară azil în Statele Unite, dar gestul a atras năpasta asupra noastră: fratele meu, un băiat perfect sănătos şi sportiv, a murit fulgerător şi misterios în numai câteva ore.

alina-tacu-1

Ulterior, Înalta Instanţă a României a decis că a fost ucis de Securitate. După a–ceastă lovitură cumplită, am devenit, cum am aflat mai târziu din dosarele CNSAS, disidentă cu urmărire informativă de la vârsta de 13 ani. După 1990 nu mi-am arogat nici eu, nici tatăl meu merite revoluţionare, deşi istoria momentului a devenit o negociere între impostori. Tata a primit doar un brevet de luptător anti-comunist, alţii au primit averi“. A intrat la Facultatea de Litere printre primii, la o concurenţă acerbă, a primit bursă de merit în toţi anii de studii, apoi o bursă specială la Universitatea Albert Ludwig din Freiburg şi a absolvit Magna cum Laudae. Provocarea unei vieţi ca de scenariu de film a fost, spune Alina, un semn de ieşire din negura mediocrităţii instalată în mediul politic, social şi universitar, la confluenţa între trecutul comunist şi pâlpâirea unei reforme.

„În 2007 am primit un telefon cu oferta de a veni la un interviu pentru un post în Kuweit. Am ezitat puţin, dar am sărit într-un tren de noapte şi a doua zi, la ieşirea de la interviu, deja ştiam că voi pleca. Deşi mă aşteptam ca schimbarea să însemne un drum anevoios şi inedit, singură într-o lume a bărbaţilor. Şocul sosirii în Kuweit a fost enorm: căldura, cutumele, restricţiile sociale şi religioase, banii… Am ajuns în plin Ramadan, când arabii nu mănâncă şi nu beau absolut nimic de la răsăritul soa-relui până la apus, după care umplu până la refuz mall-urile şi restaurantele servind cina de după ziua de pioşenie, numită foutur. Nimeni, dar absolut ni-meni, nu are voie să mănânce sau să bea în public, altfel eşti pasibil de închisoare 30 de zile sau de o amendă de 100 de dinari (cam 1000 RON). Profe–sional, am luat-o efectiv de la zero, ca învăţătoare într-o grădiniţă de lux, unde m-am găsit brusc, de la lector universitar, în clase cu desene pe pereţi.

alina-tacu-2

Veneau aici copii din familii kuweitiene conservatoare, unde căsătoriile erau aranjate chiar dinainte de naştere, iar copiii erau din cele mai nobile familii din ţară, inclusiv din familia emirului. Între timp am reuşit să fiu acceptată să predau, serile, la Universitatea Americană, iar mai târziu, cu şansă, la un institut prestigios, unde câştigam câte 20 de dinari (cca 200 de lei) pe oră şi lucram 12 ore zilnic; apoi am fost admisă la catedra Şcolii Britanice, unde am predat pentru copiii ambasadorilor, şeicilor şi familiei emirului, deşi aici era exclusă angajarea altor vorbitori de engleză decât britanici, iar în privinţa non-nativilor nici nu se punea problema. De altfel mi s-a şi spus că am fost prima excepţie în istoria şcolii“.

Astfel, spune Alina, a reuşit fără ajutorul nimănui, nici măcar al părinţilor, să închirieze un apartament şi să-şi cumpere o maşină, fără de care, mai spune ea, în Kuweit eşti ca fără picioare. Şofatul a fost o altă provocare într-o ţară unde, dacă într-o familie sunt opt membri majori, fiecare are maşina lui, traficul este infernal, iar viteza minimă este de 80 km pe oră. „În lumea arabă primul cuvânt pe care îl înveţi este «wasta», tradus, într-un fel, prin «pilă» la noi. Dar nu pilă în sensul mitei, căci acolo sunt suficienţi bani pentru ca mita să devină fără sens. Wasta este pur şi simplu o cunoştinţă undeva, care îţi pune o vorbă bună. Însă nici o wasta nu şi-a făcut loc în ascensiunea mea. Astfel că, mai mult pentru experienţă, am mers la un interviu la Ministerul Apărării, unde ştiam că se primesc doar vorbitori nativi, dar, surprin-zător, am fost invitată la o discu-ţie de angajare, undeva în deşert, într-o bază cu avioane, plase de camuflaj şi pază strictă, despre care am aflat ulterior că era baza Forţelor Aeriene.

Am intrat într-o sală plină de profesori bărbaţi, unde cred că am apărut ca o prezenţă din altă lume şi mi s-au dat 45 de minute să pregătesc o lecţie demonstrativă, pe un manual de nivelul 18, pe terminologie militară. Am fost gata în 15 minute şi am intrat alături, unde erau aliniaţi o mulţime de ofiţeri în uniforme cu multe stele, de la maiori, la generali care, dacă la început, stăteau înţepaţi ca la raport, după 15 minute deja interacţionam şi glumeam. A doua zi m-au sunat şi mi-au cerut să încep imediat, dar sentimentala din mine a hotărât iniţial să refuze, pentru a nu lăsa un lucru muncit în favoarea unei alte slujbe, însă, a doua zi, mi-au oferit mai mulţi bani şi timp să aranjez plecarea din institut, astfel că am acceptat să lucrez în Institutul Forţelor Aeriene.

alina-tacu-3

Impactul a fost interesant căci nu mă aşteptam, în primul rând, să mi se arate atât respect. Cu trei ani în urmă nici nu se concepea să existe femei profesor în lumea militară, nu li se permitea nici soţiilor de ofiţeri să calce în bază. Acum, în întregul institut sunt trei secţiuni: cea de ofiţeri, la care predau, cea de personal militar şi cea pentru cadeţi, cu clase de la 1 la 8 studenţi, iar în toate acestea suntem cam 150 de profesori şi doar patru femei. Am învăţat din mers. Am aflat că sunt 35 de cărţi, fiecare carte se predă în două săptămâni, cu câte un test după o săptămână şi un examen la finalul cărţii, ca să poată trece la următoarea. Apoi profesorii schimbă grupele şi la fiecare săptămână avem noi studenţi. Ofiţerii sunt cei selectaţi pentru staţionare în bazele din America sau Europa şi vin din toate forţe-le armate: aviaţie, marină, garda emirului.

Prezenţa e obligatorie, altfel sunt retrogradaţi, iar uniformele de zi şi respectul pentru profesori sunt obligatorii. Profesorii sunt evaluaţi direct de studenţi şi după rezultatele fiecăruia dintre ei la examenele de final de carte. Am avut clase în care studenţii spuneau: «aici, profesorul este generalul», dar şi clase cu studenţi misogini care încercau să mă intimideze sau cu generali aroganţi care îmi şicanau lecţia pentru că ştiau că nu pot să-mi permit să-i raportez. Însă dacă treci de toate aceste probe de foc, totul devine uşor. Deşi aici înveţi în fiecare zi, pentru că te afli într-o altă lume, cea militară, iar limbajul diferă enorm de cel civil; apoi la fiecare două săptămâni te confrunţi cu un nou lot de domni în uniformă, dintre care mulţi poartă pe piept medalia de lup-tator în războiul irakian. Spre uimirea mea, nu am fost niciodată intimidată de aceştia. În clasă eu sunt profesorul şi ei studenţii.

Trebuie să te cunoşti pe tine ca să ai încredere deplină în ceea ce poţi – doar atunci poţi să răstorni munţii. După trei luni de probă, mi s-a oferit contractul cu felicitări, am intrat oficial în lumea militară şi nu regret o clipă alegerea făcută. Mai mult, la sfârşitul anului şcolar, la ceremonia de absolvire, am primit diploma de excelenţă. Şi nu au fost mulţi cei care au primit. Perseverenţa, munca asiduă şi dedicarea sunt cuvinte cheie. Sunt sigură că nu sunt cel mai bun profesor, însă în tot ce fac pun pasiune şi mă asigur până la epuizare că studenţii mei au înţeles şi pleacă din clasă cu lecţia învăţată. Dacă vă întrebaţi cum am parcurs acest drum singură, fără nicio susţinere financiară de la nimeni sau «wasta» într-o lume a bărbaţilor, răspunsul va suna clişeistic, însă realist. Perseverenţă, curaj, dedicare, pasiune, motivare, puterea de a te adapta şi abilitatea de a învăţa din mers, puţină nebunie şi multă credinţă fiindcă, aşa cum spuneam, nimic nu e întâmplător.

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate