Revoluția Copiilor se întoarce împotriva părinților?

copil la protest

De Daniela Palade Teodorescu

Nu sunt singura care se revoltă auzind cele două absurdități emise zilele trecute referitoare la controlul asupra deciziei părinților, considerată iresponsabilă. Prima este sesizarea făcută către Protecția Copilului împotriva părinților care au ieșit cu copiii în stradă la protest, iar a doua este proiectul de lege referitor la faptul că femeile nu pot face avort fără acordul tatălui.

Cum nici una dintre cele două situații nu mi-e străină, stau să mă gândesc dacă cei care gândesc aceste legi aberante știu care sunt cu adevărat problemele copiilor și părinților din această țară.

Pericolele publice de la școală, de pe stradă, din instituții

Știu oare autoritățile de la Protecția Copilului că România e pe primul loc în Europa la violența şcolară?! Nu vorbesc de cea emoțională, mai rafinată, sofisticată și greu de cuantificat, ci la cea fizică, prezentă la clase tot mai mici, prin îmbrânceli, umiliri, jigniri, scuipături, furt de obiecte.

Că un copil din mediul rural, de la o școală mai sărăcăcioasă, poate să cadă bine mersi într-o toaletă improvizată și în afară de o știre, să nu se întâmple nimic, și pericolul să rămână același pentru copii? Că un copil care traversează regulamentar poate fi izbit pe trecerea de pietoni de către un șofer iresponsabil al vreunui bolid sau de vreo beizadea cu jeep pe care îl scapă tăticu de la închisoare?

Câți copii victime ale malpraxisului rămân mutilați pe viață sau îngropați prea devreme, fără ca medicii iresponsabili să fie trași la răspundere? Câți copii cu dizabilități sunt marginalizați, ridiculizați, batjocoriți și excluși de la școală, fără ca nimeni să fie sancționat? Câți copii din orfelinate sunt victime ale traficului de carne vie cu contribuția directă a autorităților care ar trebui să le protejeze drepturile și siguranța?

Pericolul de-acasă

Dar ce vorbesc eu aici de răul pe care străinii îl pot face copiilor noștri? Dacă vă uitați chiar în ”sânul” familiei, vă îngroziți de ceea ce li se întâmplă copiilor fără ca protecția copilului să aibă vreo tresărire. Știți că mulți părinți (marea majoritate tați) nu își plătesc pensia alimentară cu anii și nu pot fi constrânși în nici un fel să o facă?

Știți că procesele de pensie alimentară sunt ultimele ca prioritate și trenează ani de zile, până când bietele mame se lasă păgubașe, pentru că trebuie să plătească în plus avocații? Știți că poți să stai cu hârtia în brațe în care e prevăzută plata pensiei, și doar să te uiți la ea, fiindcă executorul dă din umeri și îți spune că infamul tată nu poate fi executat pentru că nu mai deține nici un venit sau proprietate? Sau că nimeni nu îl poate obliga pe tată să își respecte programul de vizitare convenit prin decizie judecătorească?

Protecția Copilului se sesizează vreodată dacă mama singură are ce să dea de mâncare sau poate duce la școală copiii ai căror tați refuză să contribuie la creșterea lor? Protecția Copilului știe însă prea bine că nici o mamă nu își va lăsa copilul în stradă pe motiv că nu are bani să îl întrețină.

Reciproca însă e atât de des întâlnită, încât a devenit fapt divers, România fiind considerată un paradis al taților dezertori. Puținele excepții de tați responsabili și devotați nu intră în discuție, singurul lor păcat e că se cam împuținează.

Un proiect de lege absurd

De peste 20 de ani, de când scriu pentru Avantaje, am asistat la sute de povești, de la triste la tragice, ale unor femei care au fost obligate de către partenerul lor să pună capăt sarcinii. Unii o fac direct, alții mai subtil, mai insinuant, cu amenințări mai mult sau mai puțin evidente că dacă nu o fac, vor renunța la relație, la căsnicie, la favoruri, la amanterie.

Or fi și femei care recurg la avort cu dezinvoltura cu care își scot o măsea, dar cele mai multe femei rămân traumatizate emoțional ani întregi. O întrerupere de sarcină este, pentru cele mai multe femei, o mutilare fizică și psihică, o decizie care se ia cu multă greutate și după ce se cântăresc îndelung perspectivele de a putea crește sau nu ace copil.

Ca să nu mai zic că multe femei iau decizia singure, pentru că tatăl, doar la auzul veștii, dau bir cu fugiții… Să văd eu cum își vor da ei acordul pentru avort dacă nu mai vor să aibă de-a face cu acea femeie?! Sunt pline revistele și site-urile de povești ale unor femei abandonate de partenerii lor imediat după ce au anunțat că sunt însărcinate.

Cu ele ce se întâmplă dacă vor avea nevoie de acordul tatălui pentru a face întrerupere de sarcină? Sau să mai și alerge după el și să se milogească să îi smulgă semnătura? O umilință în plus… ca să ce?! Ca acești oameni să devină mai responsabili? Mă îndoiesc că simțurile paterne vor fi stimulate în acest fel.

Nu așa se dezvoltă cultura responsabilității parentale în România, țară încă profund tributară modelelor patriarhale care consideră femeia cetățean de rangul doi. Nu în acte, Constituție și alte scripte, ci în mentalitate și atitudinea concretă față de aceste realități.

Umilință, nesiguranță, discriminare fățișă – unde e Protecția Copilului?

Un lucru care le scapă multor guvernanți și decidenți de politici sociale în România este faptul că în spatele unor copii în dificultate întotdeauna se află părinți în dificultate. Mai știți dilema universală ”oul sau găina?” Cam același principiu se aplică și când vorbim despre părinți și copii. Dacă părintelui îi este bine, și copilul va fi bine.

Dacă părintele e într-o situație-limită, atunci are și el nevoie de ajutor, tocmai pentru ca suferința lui să nu se răsfrângă asupra copilului. De ce nu ne gândim că toți acești copii în derivă sunt în primul rând rezultatul unor părinți aflați în dificultate, de care nu are mai nimeni grijă? E nevoie de legi cu adevărat necesare, nu de simulacre care să complice și mai mult lucrurile.

Recomandari
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Diverse