Răzvan Suma, între violoncel şi familie

Răzvan Suma, violoncelist
Performanţa în muzică la prima generaţie este posibilă.
Răzvan susţine cu tărie acest lucru, deşi părinţii lui sunt muzicieni. Si are exemple, chiar din generaţia lui: violonistul Ştefan Horváth, contrabasistul Cristian Braica, precum şi Petru Iuga, poate cel mai bun contrabasist al Europei în acest moment… Niciunul dintre ei nu provenea din familie de muzicieni şi totuşi, au atins performanţa.

Educaţia muzicală este un beneficiu pentru copil, dincolo de o eventuală carieră. „Muzica este mai mult decât o limbă străină, este un limbaj abstract, universal. Studiul muzicii structurează gândirea. Doi-trei ani de muzică sunt suficienţi.” Cât despre copilăria sacrificată pentru studiu…

„Este foarte importantă atitudinea părinţilor în educaţia profesională: trebuie să determine copilul să muncească, fără să simtă că munceşte, să fie totul ca o joacă.” Din experienţa proprie: „Eu am jucat foarte mult fotbal în faţa blocului (mai joc şi acum). Poate că aş fi putut să citesc mai mult, să studiez mai mult… Dar avea şi fotbalul importanţa lui.”

Muzicienii tind să-şi schimbe atitudinea rigidă care pune o barieră între sală şi scenă. În 2006, Romanian Piano Trio (Alexandru Tomescu, Răzvan Suma şi Horia Mihail), a pornit prin ţară într-un turneu Schumann cu o ţinută de scenă mai puţin obişnuită: de sub cămăşile negre descheiate, se iţea portretul compozitorului imprimat pe tricouri viu colorate. Primul concert, la Braşov. Tinerii muzicieni au ţinut un scurt speach introductiv în care au declarat, textual, că sunt «fani Schumann». Rumoare în sală… Dar muzica a fost ascultată în tăcere şi aplauzele au fost generoase.

Cât despre aplauzele pe care unii spectatori mai puţin avizaţi le scapă între părţile aceleiaşi piese: „Pe noi ne bucură”, spune Răzvan. „Ele reprezintă un barometru pentru noi, ne arată că am adus public nou, necunoscător. Acesta este obiectivul nostru. Poate dintre aceşti noi spectatori, 80% nu mai revin în sala de concerte. Dar dintre cei 20% care se întorc, poate 2-3% se vor gândi să-şi îndrume copiii să studieze muzica – este un bun câştigat!”

Superstiţii? Nici vorbă! Şi superstiţile fac parte dintr-un arsenal de inaccesibilitate cu care se împodobesc uneori artiştii: nu dau interviuri în ziua concertului, nu dau autografe şi nu vorbesc cu nimeni la pauză… „Aş vrea să văd”, spune Răzvan, „cum, în faţa unui contract de câteva mii de euro, condiţionat prin clauzele contractuale să dea, de exemplu, un scurt interviu la pauză, artistul ar refuza. Greu de crezut. Cântăm pentru public şi trebuie să-i oferim ceea ce îşi doreşte.”

Omul cu violoncelul. „Pe stradă, unii mai drăguţi, mă privesc cu simpatie, poate puţin compătimitor: «Ia uite-l, săracul, ce cară…» Alţii sunt mai agresivi: «Ăsta şi-a băgat praf de copt în vioară!» Pe aeroporturi, însă, şi în avion, deseori am probleme. Violoncelul nu poate fi trântit în cală, printre bagaje. Plătesc un bilet în plus ca să-l ţin lângă mine, pe scaunul vecin, dar chiar şi aşa a trebuit să învăţ multă legislaţie ca să-mi pot susţine acest drept.”

Violoncelul lui Răzvan Suma este un Charles Adolphe Maucotel din 1849. A fost, probabil predestinată întâlnirea. „În 2003, Analia şi cu mine ne pregăteam de nuntă. Nu voiam să fie dar, dar nici bani n-aveam s-o finanţăm. Am căutat pe internet şi am găsit un concurs în Spania, la Villa de Llanes. Mi-am zis că mă duc, particip, câştig şi cu banii primiţi ca premiu organizez nunta. N-a fost să fie: nu s-a acordat premiul I, iar premiul II pe care l-am obţinut era mult mai mic. A fost mare tristeţe: am intrat în datorii… Cu acest prilej, însă, l-am întâlnit pe pianistul Josu Okiñena care m-a invitat să particip la concertele organizate de fundaţia Musicha din San Sebastian – o colaborare frumoasă care continuă şi în ziua de azi.

În 2009, fundaţia m-a însărcinat cu procurarea unui violoncel care să rămână în posesia mea atâta timp cât durează colaborarea. L-am căutat în Spania, în Germania, în Elveţia… În cele din urmă, am găsit acest instrument care, pur şi simplu, s-a lipit de mine. Abia după ce l-am achiziţionat am aflat că îi aprţinuse lui Piere Fournier (1906-1986, supranumit «aristocratul violonceliştilor», pentru distincţia lui personală şi interpretativă – n.n.).

Mă simţeam de mult timp legat de Piere Fournier, încă din faza de studiere a Suitelor lui Bach. Am ascultat multe variante de interpretare, dar am început cu Fournier, l-am ascultat intens şi am avut o legătură specială cu el, cu mult înainte de a intra în posesia violoncelului.”

Bach, CD

Johann Sebastian Bach
6 suite pentru violoncel solo, cu Răzvan Suma


Se cântă Bach de 300 de ani. Ce poţi aduce nou?
Câtă libertate îţi lasă compozitorul? „Celebrul violoncelist Pablo Casals ne dă o singură indicaţie: în interpretarea lui Bach, nu există reguli. Nu s-au păstrat partituri originale, scrise de mâna lui Bach, ci doar cópii. Notaţiile pe partitură sunt minime: note, arcuşe, nuanţe («piano», «forte», «mezzoforte» etc.). De altfel, abia după baroc au început compozitorii să adauge indicaţii gen «crescendo», «decrescendo», «ralentando» (rărindu-se), «ritardando» (întârziind)…

Este vorba şi de instrumente: corzile, de exemplu, sunt acum din oţel, din wolfram, pe când acum 300 de ani se făceau din maţe de oaie. Dacă este o sală cu ecou, trebuie să cânţi mai rar, pentru ca sunetele să nu se suprapună cu reverberaţiile – nu s-ar mai înţelege nimic. Într-o sală mai seacă acustic, trebuie să cânţi mai rapid.

Sunt mândru de înregistrarea pe care am făcut-o, şi nu numai pentru că este prima realizată în România. Totuşi, acum poate că aş schimba câte ceva în interpretare: viziunea mea s-a mai schimbat, eu m-am schimbat.”

Răzvan Suma, Analia Selis
Analia Selis – soţia de peste mări şi ţări.

„Cred că întâmplările ne dirijează viaţa. S-a întâmplat acum zece ani, la Boston…
„Făceam primii paşi în Logy School of Music, mergeam la audiţia de admitere. O uşă întredeschisă, m-am uitat şi… mi-am văzut soţia! M-a atras din prima clipă. M-am întors către cel care mă însoţea şi i-am spus: «S-a întâmplat ceva!» A trebuit să fug, mă aştepta comisia. Nu ştiam cine e, nu ştiam cum s-o găsesc… Am revăzut-o peste şase luni şi emoţia a fost aceeaşi. A trebuit să ne despărţim timp de un an. Nu aveam condiţii să venim să trăim într-o ţară pe care o vedeam, în acel moment, fără viitor.

Ce ştia atunci Analia despre România? „La un moment dat, vorbeam cu ea la telefon: eu în Asia, ea în Argentina. «Ştii ce-am văzut pe masa mamei, la ora 3 noaptea? Un Larousse în care scrie despre România.» «Şi ce scrie acolo?» «Scrie că bărbaţii îşi agresează femeile… şi că la autostop trebuie să plăteşti.»

Am mers să cânt în Germania, unde se putea câştiga mult mai mult decât în România sau în Statele Unite, am economisit nişte bani şi am cumpărat un apartament în Bucureşti, în care am început viaţa împreună.”

Răzvan Suma, Analia Selis
Copiii – Niciodată nu e momentul, dar sunt atât de bine veniţi!
„Întotdeauna ne-am dorit copii, dar am tot amânat. După ce vin pe lume, îţi dai seama că până atunci ai cam pierdut vremea şi că toată eficienţa pe care o capeţi le-o datorezi lor. Iar fericirea pe care mi-au adus-o nu se compară cu nimic din ce am trăit până acum. Sunt îndrăgostit de copiii mei, Noa şi Tiago. Venirea lor pe lume n-a făcut decât să cimenteze relaţia mea cu Analia şi s-o îmbogăţească.”

„Da, le cânt, tot timpul. Le cânt piesele pe care le studiez: acum, Variaţiunile Goldberg pe care le pregătesc, împreună cu Corinne Chapelle (vioară) şi Răzvan Popovici (violă), pentru concertul din 7 noiembrie, de la Bucureşti. Dar le cânt toate melodiile de la jucăriile lor muzicale… Devin deodată atenţi, chiar şi Tiago, la cele patru luni ale lui.

Nu mă gândesc ca ei să urmeze neapărat cariere muzicale, pentru că nu e uşor. Îţi trebuie multă tenacitate ca să ajungi undeva, dar îţi trebuie şi mai multă ca să te menţii acolo. Copiii mei vor face ce vor dori. Dar vor învăţa şi muzică.”

În casă, cel mai mult îmi place să gătesc. Sunt mare meşter, ştiu să repar una-alta, doar că n-am timp. Dar îmi place la nebunie să gătesc, sunt un artist! Şi nu fac cartofi prăjiţi şi ouă ochiuri, fac lucruri elaborate: curmale cu ficat sau smochine cu kaizer… Am câţiva prieteni cu care, când intrăm în bucătărie, nu mai ieşim câte patru-cinci ore. Eu n-am timp să mănânc, de-asta sunt slab. Şi pentru că joc fotbal.”

La ce te gândeşti seara, înainte de a adormi, ca să-ţi găseşti liniştea? „La copiii mei.”

Mihaela Serea; foto: Adrian Stoicoviciu, arhiva personală a lui Răzvan Suma

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Vedete-Personalitati