Poveste de viață și muzică

O mamă singură cu doi copii, un băiat nevăzător dăruit de Dumnezeu cu har muzical, un soţ şi un tată pierdut mult prea devreme… O istorie mai puţin obişnuită despre talent, sacrificiu şi puterea de a ajuta.

Untitleddfg

Geanina Ciotescu este inginer, locuieşte în Timişoara, are 45 de ani şi doi băieţi, de 10 respectiv 15 ani: pe Cristi şi pe Vlad Alexandru, cel care şi-a descoperit talentul şi pasiunea pentru pian de la vârsta de patru ani şi, în ciuda faptului că nu poate vedea, a decis să-l urmeze.

„De când eram mică, dacă mă întreba cineva câți copii voi avea, răspundeam invariabil că voi avea doi băieți. Cred că așa realizați cât de mare a fost bucuria când am aflat că am sarcină gemelară și că sunt doi băieți identici. Dar, la controlul de la cinci luni, ni s-a spus că placenta nu a putut să-i hrănească pe amândoi, iar unul dintre copii s-a oprit din evoluție; am fost pusă în fața unei decizii cumplite: să aleg dacă las sarcina să continue, cu risc de moarte atât pentru mine cât și pentru făt, sau oprim sarcina.

Fără să clipesc am ales prima variantă, mi s-a părut și mi se pare în continuare cea firească. Apoi, în pofida tuturor eforturilor, la șase luni s-a născut Vlăduţ, care avea doar 1,250 kg și încăpea în palma lui Cătălin, soțul meu. Din acel moment a început aventura vieții mele. Până la 21 de zile nu ştiam dacă va trăi sau nu și abia după 69 de zile am părăsit spitalul, răsuflând ușurați că s-a terminat cu bine.

Din nou, însă, ne-am înșelat căci, din cauza expunerii îndelungate la oxigen în incubator, i s-a desprins retina la ambii ochi. Eu am fost cea care a observat prima că nu urmărește jucăriile care nu fac zgomot și urgent am fost din nou la oftalmolog (Cătălin, fiind medic, cunoștea riscurile prematurității), deși mai fusesem la control și ni se spusese că e totul în ordine. Şi la Timișoara, apoi la București și Szeged, ni s-a confirmat același diagnostic: retinopatia prematurului gradul 4 spre 5. 5 însemnând complet nevăzător, dar Vlad mai avea câteva puncte în care era atașată retina și distingea lumina de întuneric. Singurii  care s-au încumetat să preia cazul au fost cei de la „Massachussets Eye and Ear“ din Boston, iar noi ne-am dat seama că este inutil să stăm și să ne plângem de milă, așadar am pornit să strângem bani pentru operație. Aveam nevoie de 60.000 de dolari. O parte i-am obținut de la statul român, iar o parte de la părinți, rude, prieteni.

poveste de viata 3

La opt luni, eram în Statele Unite cu el pentru intervenție. Inițial a fost un succes, dar după trei luni a făcut o complicație, glaucom cu unghi închis, care, practic, a anulat efectul operației. Nu a fost ușor în Statele Unite: eu învățam de la terapeute cum trebuie să lucrez cu Vlad şi citeam zeci de cărți de specialitate, iar Cătălin, medic de profesie, a muncit aproape un an, ca om bun la toate, 12 ore pe zi, într-o pizzerie, pentru a putea trăi acolo. Am aflat că pe un copil nevăzător trebuie să-l înveți prin tehnica «mână peste mână» tot ceea ce copiii care văd învață prin imitație; am lucrat ore, zile, ani cu Vlad pentru a-l învăța tot ceea ce știe un copil care vede. Astfel, i-am descoperit și pasiunea pentru muzică.

Fiind nevăzător, iubea jucăriile cu muzică sau sunete şi a descoperit un pian mic de jucărie, după care a hotărât că doreşte un pian adevărat și că vrea să învețe să cânte. Atunci am decis să-i luăm un pian, iar în seara în care l-a primit, a cântat atât de mult încât a adormit cu capul pe clape. Apoi, în 2009 a început să înveţe la Școala Populară de Artă cu profesoara Stela Dinulescu, un om și un pedagog extraordinar care a avut încrederea și curajul să înceapă să lucreze cu el, deși nu avea experiență anterioară cu un copil nevăzător. Deşi, la primele ore, emoțiile erau absolut copleșitoare pentru ea și izbucnea în lacrimi de fiecare dată. Iar pentru mine a început o nouă aventură căci, în paralel cu el, a trebuit să învăţ şi eu să citesc partiturile. Viața părea că începuse să reintre pe un făgaș normal.

Între timp, în 2005, venise pe lume și Cristian, al doilea băiat, și părea că un vis al meu se împlinise, dar în octombrie 2009, în data de 8, la ora 6 dimineața, o veste a căzut că un trăsnet peste noi: soțul meu și tatăl copiilor a fost lovit de o mașină în Brașov, unde era plecat la o conferință medicală, și a murit în drum spre spital, în ambulanță. Nu-mi amintesc foarte bine zilele acelea, eram ca în transă și ce mă macină cel mai tare era cum să le spun copiilor și dacă să-i duc să-și ia rămas bun sau nu. Într-o singură clipă s-au năruit toate planurile, speranțele de viitor, s-a năruit tot ceea ce credeam că știu din jurul meu și m-am trezit într-un gol imens, negru, care mai avea doar două luminițe, băieții mei.

M-am sfătuit cu un psiholog și am hotărât că, deși e foarte dureros, trebuie să le spun și să-i duc să-și ia rămas bun de la tatăl lor pentru că altfel toată viața vor avea impresia că a rămas ceva neterminat. Mărturisesc, acelea au fost cele mai crunte momente din întreaga mea existenţă. Vlad l-a pupat și a vorbit cu el, iar cel mic, care avea patru ani, a izbucnit într-un plâns din care nu reușeam să-l mai opresc, după care o bună perioadă de timp s-a închis în el. Ce a fost în sufletul meu nu vă pot descrie, la început a fost o furie imensă, apoi o stare permanentă de plutire, ca un soi de anestezie nervoasă, apoi resemnare și, într-un final, acceptare.

poveste de viata 2 (1)

Între timp, cariera muzicală a lui Vlăduţ a avansat de la un an la altul, iar din anul doi de şcoală a început să participe deja la concursuri naționale și internaționale de muzică clasică. A luat doi ani la rând premiul întâi la concursul „Virtuozii“, apoi premiul întâi și premiul special la concursul „Irina Satchi“ și a terminat cursurile școlii cu nota zece. S-a apropiat de curând de muzica uşoară și a fost invitat la manifestări artistice televizate și la spectacole-turneu, cele mai multe în scop caritabil, unde a fost aplaudat la scenă deschisă. Vlad are acum o mulțime de planuri de viitor, dar până la urmă el va decide în ce direcție va merge, eu știu doar că va ajunge departe pentru că e un mare talent și sunt hotărâtă să-i susțin până la capăt, atât pe el cât și pe fratele lui.

Așa cum i-am susținut total și în ideea înfiinţării unui ONG, Asociația Cătălin Ciotescu Pentru Retinopatia Prematurului (ACCPRP) pentru ajutorarea copiilor nevăzători. Asta după moartea și în amintirea lui Cătălin, când simțeam cu toții nevoia să facem ceva bun, să ajutăm pe alții și cred că asta m-a ajutat și pe mine. Cu asociația am făcut, și eu și Vlad, multe lucruri bune: am deschis un club cu calculatoare, «Open Mind», unde copiii nevăzători învață să navigheze pe internet, să folosească Word-ul, iar computerele sunt dotate cu Jaws, un program special pentru aceştia. Avem activități de orientare cu bastonul alb și jocuri de socializare speciale și am organizat și două tabere pentru nevăzători. Nu în ultimul rând, am reușit să achiziționam și o imprimantă Braille pe care am oferit-o gratuit spre folosință Liceului Teoretic IRIS, școala specială unde învață și Vlad, iar următorul nostru proiect este achiziția unor biciclete tandem, pe care să le dăm familiilor cu copii nevăzători ca să se bucure împreună cu aceștia de o plimbare în parc cu bicicletă”.

 

Adrian Cîlțan

Foto: arhiva personală, www.accprp.org

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Copii