Poveste de iubire: ”Dramele ne-au făcut mai generoși”

Rândurile de mai jos ar putea fi pagini dintr-un jurnal al disperării dacă la capăt nu ar exista povestea unei victorii. A puterii de a trece peste suferința de a fi abandonat când ești cel mai vulnerabil. A puterii de a renaște din cenușă și de a fi generos. Povestea unei iubiri aflată la mijlocul vieții, care salvează, la rândul ei, alte vieţi.

maria-holtzhauser

Despre iniţiativele extraordinare ale Mariei Holtzhauser, despre ajutoarele pe care le strâng ea şi soţul ei, singuri, cu puterile lor, şi le trimit pe banii puţini dintr-o pensie, unor oameni aflaţi în situaţii disperate, am aflat de pe Facebook. Când am cunoscut-o, am descoperit o poveste uluitoare pe care n-o spune cu ușurință. A unei femei de un curaj puţin obişnuit, cu un destin devastat de lovituri cumplite, dar care şi-a aflat salvarea în puterea unei iubiri-miracol şi a ales să ajute la rândul ei.

Maria are 49 de ani, o poveste de viaţă pentru încă pe-atâţia, un car de talent, inteligenţă şi omenie, dar despre sine vorbeşte cu discreţie şi detaşare. Spune doar că dramele vieţii sale sunt cele care i-au dăruit această compasiune şi mai mult decât orice, credinţă în Dumnezeu. Om cu o mare delicateţe sufletească, adaugă că lumea poate înţelege ce simte şi cum e sufletul ei, privind ceea ce face. Şi adăugând ajutorul lor la al ei.

A fost un copil fără copilărie. Unul dintre cei mulţi care nu purta cu el decât păcatul faptului că s-a născut într-o lume nedreaptă şi pe care un sistem oribil l-a condamnat la dezumanizare. De la trei ani, viitorul ei părea să însemne doar pereţii goi, urâţi şi trişti ai unui orfelinat din Moldova şi o farfurie de mâncare venită din mila altora. Un loc unde erai un nimic, unde ceea ce puteai şi gândeai nu conta pentru nimeni şi nu aveai nici măcar un locşor al tău, unde să pui un caiet ori vreo haină primită de la stat.

A salvat-o dorinţa uriaşă de a învăţa. A terminat şcoala, liceul, a fost olimpică, aplaudată, medaliată, a mers la facultate, s-a căsătorit şi a născut două fetiţe, dar a rămas singură să le crească, lucrând din greu şi pe bani de nimic. Când lucrurile păreau că se aşezaseră, soarta i-a dat o nouă lovitură: a fost dignosticată cu un cancer rinofaringian într-un stadiu dincolo de care mai era doar moartea, dar pe care l-a învins cu ajutorul omului pe care îl iubeşte. Atunci ar fi putut să se retragă singură cu durerea ei, să încerce să uite, să îşi caute alinarea… A ales însă să lupte şi să ajute.

„Am fost născută nu din dragoste, ci din păcat. Cea care m-a adus pe lume nu era pregătită să mă primească în brațele ei şi asta nu s-a schimbat, din nefericire, niciodată. Dar m-am încăpățânat să trăiesc din primele clipe, deşi cântăream doar 900 de grame. Am rămas abandonată la casa de nașteri şi am crescut încet, parcă să nu deranjez pe nimeni. Într-o zi, însă, bunicul meu și-a asumat creșterea mea și a spălat, într-un fel, rușinea de a fi avut în familie un copil din flori. Am devenit fata lui, iar el mi-a fost cel mai bun tată. Până la trei ani, când l-am pierdut, iar eu am fost dusă la casa de copii. Bunicul, de etnie germană, era absolut special. Rămas la noi de pe vremea războiului, se îndrăgostise de Aniţa, o țărăncuță vrednică, frumoasă, văduvă și mamă a patru copii. Au făcut împreună alți patru, iar prima fiică, Natalia, mi-a devenit mamă mult prea devreme. Eram atât de săraci… Îmi amintesc că dormeam toți într-o cameră şi mâncam o dată pe zi, dar nu pretindeam nimic.

Atunci am înțeles că pruncii nu locuiesc în încăperi, ci în trup, apoi se mută în inimă și rămân pentru totdeauna acolo şi că nu le trebuie bogăție, ci iubire. Dar inima mamei a fost prea plină de nefericire, de greu, de lipsuri, de durere, încât eu n-am mai încăput în ea“, surâde delicat Maria Holtzhauser. După ce s-a eliberat din coșmarul orfelinatului, locul unde cărțile, poeziile pe care le-a scris (și din care nu mai are niciuna, fiindcă nu avea un loc unde să pună nimic personal) au salvat-o de la alienare, au urmat laurii obținuți la școală.

Apoi ani de zile a tânjit după iubire, după un suflet pereche. „Dar ca un făcut, pentru că n-am venit pe lume din dragoste, nici n-am avut parte de ea. Nimeni nu avusese ochi pentru mine și părea că nu contam prea mult, ca și cum n-aș fi fost. N-am visat niciodată să fiu prințesă, poate vreo Cenușăreasă nefericită, căreia prințul trebuia să-i aducă mâncare și doar s-o asculte. Și da, niște încălțări potrivite. Dar aveam atâtea tăceri de vorbit, atâtea doruri de împărtășit… Am devenit însă mamă, o împlinire căreia i-am sacrificat tot ce am fost capabilă să dau, cum am știut eu mai bine, și am primit iubirea copiilor mei, ca pe un dar divin. Și când credeam că viața are alte planuri cu mine, miracolul s-a produs: am cunoscut dragostea adevărată, pură, în care celălalt face parte din tine, iar fără el ești doar jumătate, infirm.

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate