Pictura, o terapie pentru suflete

Mariana Mocanu
Lumea poate incepe atunci cand ai impresia ca totul s-a sfarsit. Exista lucruri in viata fiecarui om care pot sa-i naruie visele, sperantele sau chiar dreptul de a trai. Important este sa avem forta interioara si puterea de a merge mai departe.

Mi-e destul de greu sa privesc inapoi, pentru ca drumul pe care l-am parcurs a fost destul de sinuos si deloc usor. De cand ma stiu, am avut inclinatii spre sfera artistica si aveam o imaginatie deosebita, iar copil fiind, cu o viata nu prea fericita, imi placea sa ma refugiez in lumea interioara pe care doar eu o vedeam. In adolescenta scriam versuri, cantam la mandolina, eram in echipa de teatru si bineinteles pictam.

Fire foarte romantica, am iubit intotdeauna frumosul, l-am cautat, l-am exprimat, l-am interpretat si, impotriva vointei parintilor mei, mi-am urmat chemarea, cultivandu-mi si aparandu-mi dragostea pentru arta. Un enunt ce contine destul de putine cuvinte pentru a descrie viata unui om… Dar cat de multe lucruri se ascund in spatele lor…

O cariera in moda

Dupa liceu, terminat in apropiere de Bucuresti, la Branesti, unde m-am si nascut de altfel, parintii mei cazusera de acord sa ma pregatesc pentru Academia de Arte Plastice, insa sa faci acest lucru prin ’75 insemna ca trebuia sa fii ori un Picasso, ori un fiu de cineva, ori… sa te culci cu cineva. Dar eu am avut o enorma incredere in fortele mele si am dat examen de admitere pana am intrat, adica de 13 ori, pana in 1990, iar intre timp am terminat Scoala Populara de Arte, m-am angajat in domeniul artelor textile si mi-am inceput cariera de creator de moda.

A fost un drum frumos, este drept, dar si tare greu, insa am fost mereu optimista si, alaturi de sotul meu, am reusit sa trec peste toate greutatile, desi recunosc ca, in lupta dintre cariera artistica si familie, aceasta din urma a fost cea sacrificata, cel mai adesea. Important este sa crezi in ceea ce faci si totul va fi mai usor!

Am participat la toate evenimentele de moda pe cand Catalin Botezatu, Romanita, Eugenia Enciu sau Venera Arapu isi incepeau cariera in modelling. Cu Venera am si fost colega la Academia de Arte „Nicolae Grigorescu“, sectia de Moda, apoi pana prin 2005 am lucrat pentru ea. Insa eu, fata de ceilalti, m-am descurcat mai greu, pentru ca aveam 12 ani in plus si nici un ajutor financiar; iar, se stie, moda fara bani nu poti sa faci.

In 1996, am creat prima colectie personala: Poarta Romaneasca, compusa din 30 de ansambluri vestimentare, pe care am prezentat-o la primul Festival de Moda de la Iasi, au urmat apoi prezentarile in cadrul firmei Steilmann si colaborarile cu regizorul Tudor Marascu pentru costumele catorva piese de teatru, in paralel cu proiectul pentru colectia dedicata aniversarii lui Brancusi, ce avea sa fie prezentata la Teatrul National si la Zilele Modei de la Iasi.

Ulterior, am creat pentru cunoscuta firma Yokko, reprezentand imaginea femeii de afaceri si a crainicelor de televiziune, insa, la un moment dat, am fost diagnosticata cu limfom malign non-Hodgkin si din acea clipa viata mea a devenit alta.

Nu stiu cu ce sa aseman un astfel de verdict medical de nedorit pentru nimeni, ca sa poata fi inteles de cel care citeste, fara sa-l fi trait. Din cauza acestei boli teribile, cu care ma lupt de sapte ani incoace, a trebuit sa invat sa traiesc altfel si sa ma obisnuiesc cu acceptarea unui astfel de destin. Sa invat lectia citostaticelor si faptul ca mare parte din viata mea urma sa se desfasoare in spitale, sau ca trebuia sa-mi impart ceasurile trairii intre suferinta, tratamente si munca. Sa invat ca speranta nu trebuie sa moara si ca durerile sunt deseori mai mari decat puterea sufleteasca.

Mariana Mocanu, pictura
Redescoperirea picturii

Sigur ca la inceput am fost revoltata si plina de intrebari care nu aveau nici un raspuns: de ce mie, de ce acum? Apoi, am aflat incet- incet ca nu este o „stampila“: gata, capat de drum, ca exista multe sanse de vindecare si ca va trebui sa fiu foarte curajoasa. Am continuat sa lucrez si sa fac tratament, pana cand nu am mai putut face fata fizic si am fost nevoita sa renunt la serviciu.

Pentru multi, situatia mea parea in acel moment una disperata, dar eu, pentru prima data dupa foarte mult timp, ma simteam libera sa ma ocup de mine insami si de sufletul meu. Mi-am spus ca asa cum Dumnezeu mi-a dat aceasta povara, tot El m-a inzestrat cu putere creativa si talent artistic. De foarte mult timp am vrut sa ma reapuc de pictat, dar timpul nu prea mi-a permis si anii s-au scurs, asa ca, la aproape 55 de ani, am revenit la prima mea dragoste: pictura.

„Sa ajut, ajutandu-ma”

S-au adunat in timp lucruri si sim aminte care acum au explodat. Iar eu le-am asezat pe un suport. Insa nu le-am scris. Am preferat sa le pictez. Imagini si nuante stranse in tuse colorate si adunate pe dreptunghiuri de panza alba, care ascund in ele intelesuri simple: speranta, dorinta, regasire, vindecare.

Picturile mi-au dat putere si sunt o alinare extraordinara pentru sufletul meu si, sper, pentru toate femeile care trec printr-o asemenea incercare a vietii.

Este o terapie mai eficienta decat cea medicala. Iar efectul a fost inca si mai puternic in momentul cand am simtit ca pot sa il transmit si altora. Multi mi-au spus ca lucrarile mele au o incarcatura inexplicabila, dar eu consider ca ele sunt unul dintre darurile pe care le-am primit pentru a le re-darui, dupa ce boala parea ca imi luase aproape tot. Poate ca ele sunt o radiografie a propriului meu destin si ca o terapie pentru suflet, de fapt pentru oricine se regaseste in acest univers creativ. Am vrut sa ajut, ajutandu-ma si am descoperit o relatie foarte stransa intre „stare“ si „culoare“.

De-a lungul carierei mele, am oscilat intre latura practica – design vestimentar – si cea fantezista – scenografie si design de interior –, iar acum am simtit ca trebuie sa ma indrept catre portret. Am cautat frumusetea femeii de dincolo de uratirea provocata de boala, acea frumusete ideala, curata, care e in stare sa sfideze cruzimea bolii.

Si aici, culoarea are efecte miraculoase: te face sa uiti, sa te simti fericit si sa-i faci fericiti pe cei care au nevoie de acest lucru. Tablourile mele sunt un mod de a da, fara a primi nimic in schimb. Poate numai multumirea ca poti face, pentru tine si pentru cei care privesc tablourile tale, o adevarata ,,terapie pentru suflet“.

Noi, artistii, avem fata de oamenii obisnuiti darul de a depasi realitatea, de a o transforma prin viziunea proprie. Eu am cautat un mod de a depasi starea in care ma aflu din cauza bolii si sper ca am reusit.

„Vreau sa sper la un viitor”

Cat despre restul vietii mele, ce sa va spun? Timp liber? Care timp, artistii nu au niciodata timp. Ei nu mor niciodata pentru ca nu au timp, nu asa se spune?

Imi place sa merg prin magazine, sa colind, nu neaparat sa cumpar, ci sa privesc, sa cercetez, sa descopar, imi place sa merg cu mijloacele de transport in comun ca sa privesc oamenii, imi place sa-i vad pe oameni fericiti, imi place sa fac cadouri, imi place sa gatesc tot felul de bunatati, sa inventez noi retete… Am inceput un proiect nou si complex, unde voi combina mai multe tehnici si am o colaborare cu designerul Adrian Oianu…

E mult, e putin? Este, cred eu, normal. Am un baiat extraordinar care are 28 de ani, sunt o familista, uneori exagerata, da, si totusi regret ca din cauza profesiei nu i-am acordat uneori cata atentie ar fi meritat el. Si regret ca nu sunt mai tanara sa-mi pot realiza toate proiectele cu care sunt incarcata acum. Iar cel mai important proiect de viitor al meu este sa sper la un viitor.

Adrian Ciltan; foto arhiva personala a intervievatei

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii