Pictorița pe apă

Pasionată de a găsi forme noi de expresie și echilibru interior, o actriță româncă a descoperit o străveche tehnică persană de artă și a reușit să devină singura profesoară de Ebru, atestată de păstrătorii tradiționali ai metodei.

gabriela ionita

Pentru ceea ce face și predă Gabriela Ioniță nu există o școală anume. Doar una de imaginație. Și de știință a culorii trecută în picturile ei, în aparență fragile ca suflul unui râset de copil.

Figuri nemaivăzute, animale fabuloase și castele fantastice, flori, copaci stranii, de o delicatețe întrecută doar de complexitatea lor. Totul așezat pur și simplu pe apă. Material în aparență imposibil, instabil și de neabordat. Gata să-și destrame truda la orice mișcare neîndemânatică.

„Am învățat să pictez prin tehnica Ebru acum zece ani, pe când predam, într-un proiect de voluntariat, artă teatrală adolescenților din penitenciarele din Turcia.

Eu țineam ateliere de teatru și ei m-au învățat să pictez Ebru. Am fost fascinată de acest dans al apei și culorilor și de istoria tăinuită acolo și am continuat să învăț cu nesaț, să experimentez, să aprofundez tehnica picturii pe apă.

Cel mai deosebit moment l-am trăit vreo trei ani mai târziu când, tot în cadrul unui proiect la Mus, un oraș în sud-estul Turciei, am avut chiar ateliere de Ebru cu copiii de acolo, pe care îi învățam această tehnică, ajungând să fiu recunoscută ca maestru.

Mi s-a părut extrem de interesant să le predau lor această tehnică, ținând cont că eu, învățăcelul devenit profesor, abia cu câțiva ani în urmă o învățasem de la ei“, povestește actrița, în vreme ce mâinile îi aleargă iute deasupra unei tăvițe cu lichid închipuind desene delicate.

gabriela ionita 2

Privind-o, ai impresia că asiști la recitalul unui pianist. Varietatea figurilor iscate pe luciul apei cu câteva borcanele de culoare, o pensulă ciudată și niște bețigașe de metal, este uimitoare, ca și cea a semnificațiilor transmise de această tehnică străveche, inventată undeva între Buhara și Samarkand cu vreo șapte secole în urmă.

„Ebru, în limba turcă, înseamnă nor sau înnorat și în tradiția persană și otomană era folosită pentru imprimarea mătăsii și decorarea copertelor și paginilor manuscriselor, dar și ca terapie prin artă, datorită efectelor relaxante oferite de spectacolul întrepătrunderii și înlănțuirii culorilor“.

Pentru a ajunge la delicatețea perfectă a lucrărilor Gabrielei, există o singură cale, spune ea. Să înveți. Înveți să-ți antrenezi degetele, să simți suplețea peliculei de vopsea, tensiunile ivite între o culoare și alta și locul unde se egalizează, îți înveți ochii să urmărească mișcarea mâinii și memoria să rețină în fiecare clipă mișcarea făcută și cea care urmează, o întreagă inteligență a creativității prinsă în stilurile cu nume poetic-complicate: „Battal, Gel-git, Sal, Tarakli, Cicekli, ori Bulbul Yuvasi, adica stilurile: Larg, Mare, Du-te-vino, stilul sal, cel cu crizanteme și violete sau Cuibul Privighetorii“, spune Gabriela și gesturile îi completează vorbele, iar tehnica, într-adevăr, vrăjește: rostogolirea culorilor prin apă, formele care se schimbă una într-alta, contururile care rămân fixate ori se modifică prelungindu-se, unduind, irizând delicat desene uimitoare.

Toate acestea, Gabriela le face simplu, parcă fără pic de efort. Dintr-o pasiune urmată cu puterea minții și cu o dorință formidabilă de a da viață ideilor.

Născută în Roman, orașul cu fete frumoase al României, ea și-a rostuit viața în preajma artei, fără să ostenească în același timp să caute. Noul, ineditul, formele deosebite prin care să poata exprima imaginile din suflet. A terminat Mecanica la Suceava, dar pasiunea ei pentru actorie a împins-o către o a doua facultate, cea de teatru, la București.

După absolvire, a fost protagonistă alături de nume sonore în zeci de piese pe scenele de la Bulandra sau Nottara și în filme de scurt-metraj, dar s-a implicat și în proiecte sociale, umanitare și de voluntariat prin care a vrut să demonstreze că arta poate schimba vieți.  A coborât în canale și a făcut teatru cu copiii străzii. Sau spectacole de circ.

Îi place, spune ea, voluntariatul. Merge în centre de plasament, în centre de zi și încearcă să-i facă pe micuții cu probleme sociale să uite de suferință. „Ca să ajuți pe cineva nu trebuie neapărat să dai bani sau bunuri materiale. Poți să aduci bucurie sau doar un zâmbet, iar asta nu costă bani, dar valorează mult mai mult“.

Acum este voluntar la Asociația SOSISESA, director cultural-artistic Asociația Arhetip Cultural și are școala sa de artă teatrală pentru copii și adulți, Corifeu, scrie piese de teatru, filmează și are scenarii de film documentar despre poveștile tăinuite ale Bucureștiului, orașul de care s-a îndrăgostit, învață limba turcă și visează să joace Shakespeare în această limbă, are acasă, la Roman, o familie extraordinară, mama îi este ființa cea mai apropiată, nu este căsătorită, are în preajmă mulțime de oameni dragi și nu, nu a vrut niciodată să plece din România, deși oferte au existat. De ce? Răspunde ușor ca o bătaie de pleoape: „Simplu: cred că oamenii au nevoie de mine aici“.

O artă 100% naturală

“Culorile sunt pulberi din plante sau pământuri pisate peste care se adaugă un ser de plante și sunt macerate între 15 și 30 de zile. Apoi pastele colorate se diluează și se adaugă extras de fiere de vită, cel datorită căruia culorile rămân separate.

Suportul inițial al picturii este apa amestecată cu tragacant, o gumă naturală din latex de Astragalus, sau cu extras de chitră, iar lichidul rezultat se lasă la rece o noapte și se strecoară.

Pensula pentru fundal este făcută manual din păr de coadă de cal tânăr, prins pe lemnul de  trandafir care asigură, prin lovire, o anumită vibrație. Cu bețișoare metalice se picură culoare peste culoare, iar desenul se face cu același bețigaș sau cu un pieptene metalic.

Autor: Adrian Cîlțan

Foto: Dan Borzan

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Cariera