Persoane cu dizabilitati: Cum sa nu ramai un simplu pion

Erika Garnier
Temerea mea dintotdeauna, aceea de a fi dependenta de cineva, se adeverise, dar imi tot ziceam ca e doar o etapa si ca nu trebuie sa intru in panica. Mi s-a pus un diagnostic si mi s-a recomandat un tratament la care am raspuns bine, iar dupa cateva saptamani am reusit sa merg din nou, sprijinindu-ma de baston. Durerile au revenit, mai intense, insuportabile, in ciuda calmantelor pe care le luam.

Dupa alte investigatii, a urmat un nou diagnostic: tumora intramedulara, aparent benigna, operabila, ceea ce imi oferea sanse de recuperare in proportie de 80%. Si din nou am hotarat ca nu trebuie sa fie panica si am intrat cu zambetul pe buze in sala de operatie. Am iesit cu 0 sanse sa mai merg vreodata si vestea ca am cancer medular. Nu pot sa vorbesc de socul vestii pentru ca pur si simplu nu eram in stare sa o constientizez, sa o asimilez. Ma asteptam sa fie o eroare, sa treaca repede, eram in negare.

Nu mi-am permis sa plang sau sa fac o drama din tot, pentru ca asta nu ar fi corespuns cu firea mea, cu imaginea mea de om vesel, care vorbeste mult si ia toate neplacerile in ras. Nu voiam sa imi dezamagesc prietenii sau familia si imi ziceam ca, orice ar fi, inca mai am treburi de pus la punct si asupra lor trebuie sa imi canalizez energia.

Cand s-au intamplat toate astea eram in al doilea semestru al ultimului an de facultate, la Facultatea de Comunicare si Relatii Publice din cadrul SNSPA, la zi, asa ca am continuat proiectele, din spital si am mentinut legatura cu toti prietenii mei, conditia fiind ca ei sa ma trateze ca inainte, ca pe o prietena, nu ca pe o pacienta. Tratamentele m-au transformat fizic intr-un fel greu de tolerat, dar nu le-am abandonat, am facut recuperare sperand intr-o schimbare pozitiva. Nu am acceptat pe deplin gandul ca nu o sa mai merg, nu ma imaginam peste ani in aceeasi stare.

De la negare la acceptare
Dupa luni bune in spital, am ajuns acasa cu aceeasi motivatie principala pentru a merge mai departe, adica facultatea. Nu aveam nicio idee despre cum exact o sa se intample asta sau despre ce o sa fac dupa. Ma uitam la filmulete pe internet despre oameni in scaun rulant care dansau, faceau sport, erau independenti si mi se parea ca totul e autoamagire, ca toate sunt manifestari extreme. Pe mine ma interesa doar sa ma descurc singura, sa scap de acea dependenta enervanta de mama mea, care fusese cu mine in toate etapele. Si pe masura ce vedeam filmuletele alea mi se parea tot mai greu si ma gandeam ca nu o sa fiu in stare sa fac nimic. Nu eram deprimata, eram frustrata, bombaneam tot timpul si ma «bateam» cu scaunul meu rulant.

Adaptarea. Motivare
La cateva luni dupa ce am ajuns acasa am primit, destul de sceptica, vizita echipei din Prahova a Fundatiei Motivation. A fost prima intalnire dintr-un sir lung din care aveam sa inteleg ca intr-un moment in care viata ia o intorsatura brusca, dincolo de puterea interioara, este foarte importanta puterea exemplului.

Chiar daca initial ma gandeam la intalnirile cu alti oameni in scaun ca la acelea ale unor dependenti anonimi, m-am dus la primul seminar de instruire si acolo am invatat sa fac primele manevre in scaun la care inainte ma uitam doar oftand, pe internet. Ce-i drept, mi-au si schimbat scaunul cu unul adaptat nevoilor mele. Am fost apoi intr-o tabara de instruire unde am invatat sa urc si sa cobor rampe, sa ma invart pe doua roti, deja gradul meu de independenta se apropia de 100%.

Cum sa fii coordonator in… jocul vietii
Si asa, treptat, de la dorinta de a-mi duce la capat toate planurile facute acasa, am ajuns sa ies zilnic si, mai mult, sa incerc sa conving si alti oameni care se confrunta cu probleme asemanatoare sa faca acelasi lucru.

Am devenit voluntar in cadrul ONG-ului care m-a adus si pe mine pe calea cea buna, de drag. Fiindca aici am vazut oameni fericiti care intr-un scaun cu rotile nu vedeau limitarea independentei, ci maximizarea ei, am vazut parinti impliniti, oameni de cariera si dansatori carora le luceau ochii de placere, nu care dansau ca sa demonstreze ceva, cum percepeam eu la inceput.

Dincolo de independenta, am castigat prieteni, incredere in mine, am cunoscut oameni cu povesti interesante, mai complicate decat a mea si care totusi se declarau impliniti. Nu am renuntat la niciun proiect pe care il aveam inainte sa paralizez, ba mai mult, am adaugat altele noi. Intre timp am terminat facultatea, in februarie o sa sustin licenta. De exemplu, acum sunt pe cale sa fac scoala de soferi, aspect la care nu ma gandisem inainte, dar care mi-ar spori gradul de independenta.

M-am inscris in competitia Galei Persoanelor cu Dizabilitati, pentru ca mi-ar placea ca cei care au o dizabilitate si se cred «invinsi», sa inteleaga ca drumul continua, dincolo de dizabilitate.

Nu ma intereseaza cliseele de tipul «viata e frumoasa oricum, atata timp cat poti vedea soarele sau mirosi florile».

Concluzia mea dupa tot jocul asta la care m-a supus viata este ca nimeni niciodata nu ar trebui sa se multumeasca cu rolul de simplu pion, intotdeauna poti aspira la pozitia de coordonator de joc, chiar daca asta presupune impunerea unui nou regulament. Daca viata ne mai sfideaza din cand in cand, ar trebui sa ii raspundem cu aceeasi moneda. Eu asta fac si pana acum mi se pare ca lucrurile mi-au iesit bine.

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii