Ordinea nașterii – o marcă obligatorie?

Există câteva stereotipii în privinţa relaţiilor dintre fraţi, în funcţie de ordinea naşterii lor. Acestea se transformă în prejudecăţi care, la rândul lor, ne pot influenţa pentru toată viaţa.

familie

Totuşi, stereotipiile vin din observaţii statistice şi dintr-o analiză logică. Să nu le ignorăm, ci să ne întrebăm dacă nu cumva picăm la fix pe ele, fie în calitate de copii, fie în calitate de părinţi. În toată această poveste, deşi este vorba despre copii, actorii principali sunt părinţii, pentru că, parafrazând-o pe Aurora Liiceanu, la ei este cheia.

 Copilul unic – presiune maximă

„Părinţii se realizează prin copii“ spune un principiu tiranic şi nesănătos. Copilul trebuie să devină medic, fie pentru că părinţii sunt medici, fie tocmai pentru că nu sunt, dar au visat să fie. Poate copilul chiar vrea acest lucru – atunci e perfect. Dar poate că lui îi place muzica, sau sportul, sau litera-tura. Ce faci? Îl înghesui insistent şi frustrant în matriţa gata pregătită? Şi e singur, reprezintă pentru părinţi acea „one shot, one opportunity“ (un singur foc, o singură şansă).

Mama celibatară sau al cărei partener nu-i oferă satisfacţia emoţio-nală necesară, poate să se transforme în ceva ce nu-şi doreşte. În compensa-rea partenerului lipsă, ea poate să dezvolte cu fiul ceea ce psihologii numesc o relaţie emoţională incestu-oasă. Poate deveni posesivă, excesiv de generoasă şi permisivă faţă de el, dar totul până la momentul în care tânărul intră într-o relaţie sentimenta-lă. Nici o noră nu va fi suficient de bună, iar mama n-ar avea nimic împotrivă dacă fiul ar rămâne flăcău tomnatic în casa ei.

Dacă mama este o femeie narcisistă, fiica ei nu va fi niciodată la aceeaşi înălţime, nu va fi destul de feminină, de distinsă, va fi, poate, „îngălată“, „împiedicată“, „neisprăvită“. Pe de altă parte, va tinde să-şi păstreze fiica drept companie permanentă, descurajându-i orice manifestare de independenţă. Dacă nu este aceasta situaţia, mama care şi-a ratat căsnicia s-ar putea situa la una dintre cele două extreme: fie ar fi disperată să-şi mărite fiica, văzând în orice tânăr acceptabil „o partidă bună“, fie ar tot avertiza-o la nesfârşit cu privire la pericolul reprezentat de bărbaţi, de gândurile lor murdare şi ascunse.

Doi copii – numărul critic

Dacă visul american face referire în mod obsesiv la un gard de scânduri albe („a white picket fance“) care defineşte bunăstarea şi împlinirea, visul românesc este să ai familie şi copii, mai precis, doi copii, şi încă şi mai precis, băiat şi fată. De ce aşa? Pentru că formula se referă doar la realizarea noastră, la capacitatea noastră de a procrea variat, de a dovedi că putem şi aşa, şi aşa. Dacă ne-am gândi în primul rând la copii, mai bine ar fi să fie ori două surori, ori doi fraţi, ca să poată fi apropiaţi de-a lungul întregii vieţi, să-şi poată împărtăşi cu adevărat totul. Două surori au şanse fie să se înţeleagă perfect, fie să-şi scoată ochii, din rivalitate. Băieţii, de regulă, se înţeleg, pentru că… aşa sunt bărbaţii, ţin la unele valori strict bărbăteşti, ştiu ei care, noi doar le intuim.

Undeva, printre rafturile supermarketului, aud un râs de copii, care încetează brusc. După câteva momente, în spatele meu: „Bine, mamă, Adelei îi spui «Gata, iubito» şi mie îmi spui «Răzvan, termină că te pocnesc»?“ În fraza aceasta e un întreg roman autobiografic şi un tratat de psihologie la un loc. Întorc capul s-o văd pe mamă, deşi nu mai e nevoie, pentru că mi-e clar: e mama feministă. În plus, pariez că fata e cea mai mare, prima născută, cea pentru care mama şi-a consumat cea mai mare parte din resursele emoţionale ale maternităţii, minunea şi lumina vieţii etc. etc. Băiatul a venit pe urmă, mai mult sau mai puţin accidental, poate că a oferit satisfacţie tatălui care vrea, ca orice tată, să-şi vadă numele dus mai departe. Bine, dar nu tatăl s-a chinuit cu încă un an de nopţi nedormite, cu încă o fiinţă neajutorată căreia îi trebuie atâta timp să înveţe să-şi ducă singură mâncarea la gură şi să-şi exprime inteligibil nevoile…

Am cunoscut un tânăr care, la 25 de ani, avea o iubită de 39 de ani, iar înainte avusese una de 42. Îl deranja până la violenţă orice referire la tinereţea lui. Părea că identifica a fi tânăr cu a fi mic, şi prost, şi neînsemnat. Când ne-am apropiat destul de mult încât să-mi poată face confesiuni, am aflat explicaţia. În copilărie, tatăl lui era mai tot timpul plecat pe şantier, iar mama şi sora lui mai mare stăteau ore întregi de vorbă în bucătărie unde el nu avea voie, pentru că era mic şi n-avea ce căuta între femei şi între cei mai mari.

Dar să nu uităm de mama celibatară. Aceasta, ca şi în cazul copilului unic, îşi va revărsa toată atenţia şi afecţiunea asupra băiatului, din motivele expuse mai sus.

Doi copii este, în orice situaţie, numărul critic. Comparaţia între cei doi copii este inerentă, dar cât se poate de dăunătoare. Poate că o faci involuntar, dar ţine-o pentru tine! Nu-i da de înţeles unuia dintre copii că e cu ceva mai bun decât celălalt. Mai ales că problema este pusă fundamental greşit. Oare de ce a vrut Dumnezeu să nu existe două fiinţe identice pe lume, nici chiar gemene dacă ar fi? Comparaţia începe cu capacitatea de a învăţa şi de a pronunţa rapid cuvinte, de a spune poezioare la grădiniţă şi continuă cu toate corvezile şcolii.

Te-ai gândit vreodată că băieţelul tău, de fapt, ştie poezia, dar îi e ruşine s-o spună pentru că îşi dă seama că e stupidă şi pentru că-l deranjează toţi ochii aţintiţi asupra lui şi ar prefera ca în timpul acesta să descopere cum funcţionează broasca de la uşă? A face comparaţie între copii este la fel de dăunător şi celui care iese în dezavantaj, şi celui care este mereu poziţionat mai sus, dar şi relaţiei dintre ei. Cel dezavantajat, care te crede orbeşte întotdeauna, va rămâne cu un complex permanent de inferioritate.

În cazul „fericit“ în care va realiza greşea-la, va păstra ostilitate faţă de… aproape toată lumea. Cel avantajat de compa-raţie se va alege cu un sentiment de superioritate vecin cu narcisismul şi de aici, un lung cortegiu de neplăceri: egoism, aroganţă şi decepţii puternice atunci când nu toată lumea va fi dispusă să-i cadă, în admiaţie, la picioare. Şi nu în ultimul rând, le vei lăsa copiilor ca moştenire o relaţie dificilă între ei.

 Trei copii sau mai mulţi

Abia de aici părinţii se relaxează şi slăbesc presiunile asupra copiilor. „Se cresc unii pe alţii“, se spune, dar nu trebuie exagerat în această privinţă. Dacă se poate, ar fi bine ca părinţii să fie prezenţi clipă de clipă, fizic şi moral. La noi, familiile cu mai mulţi copii sunt rareori întâlnite în mediul urban şi încă şi mai rar în mediul intelectual. Este, de obicei, cazul familiilor de la ţară care au oricum condiţii materiale mai modeste. Ceva, cumva, în toată economia deficitară a familiei funcţionează compensator, de unde se vede cât de subiectivi suntem când ne apreciem bunăstarea. În astfel de gospodării se instaurează o ordine tradiţională: fraţii mai mari au grijă de cei mai mici. În vreme ce sora cea mare este a doua mamă, iar fratele este stâlpul casei, cei mici au mai multe şanse de a-şi continua studiile şi, într-o bună zi, se mută la oraş, unde se dedulcesc la condiţiile de trai moderne.

Când vin acasă, „la ţară“, strâmbă din nas pentru că n-au apă caldă la orice oră, pentru că le vine miros de la grajd sau pentru că-şi zdruncină maşina prin gropile de pe uliţă. Deseori, fraţii mai mari se căsătoresc mai târziu sau deloc, pentru că nu pot părăsi responsabilităţile casei părinteşti pentru propriile lor cămine, transfor-mându-se într-un fel de unchi Vanea care abia târziu şi inutil realizează că şi-au sacrificat propria fericire.

Soluţii? Acestea depind de factori economici mult peste puterile familiilor, la nivelul întregii societăţi. Dar depind şi de mentalităţi adânc înrădăcinate faţă de care orice încercare de schimbare ar fi calificată ca o revoltă. Şi poate că n-ar fi greşită o revoltă a fraţilor mai mari, care ar repune în drepturi importanţa fiecărei fiinţe umane, dincolo de calitatea sa de verigă într-un lanţ.

Autor: Mihaela Serea

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Psihologie