Nu-ti mai propune imposibilul!

Exista cumva o gena a vinovatiei care apare numai la femei, ocolindu-i pe barbati? Sau tine numai de modul in care fiecare femeie isi defineste atitudinile si comportamentul fata de ceilalti?

Unei femei nu-i trebuie prea mult ca sa se simta vinovata in relatiile cu ceilalti. Motivele sunt diverse: nu se poate imparti intre indatoririle pe care le are fata de sot si copii, nu face fata la fel de bine sarcinilor de acasa si celor de la serviciu sau, pur si simplu, se intampla sa nu-si poata tine toate promisiunile, nemultumindu-i pe ceilalti.

Nu numai femeile care se simt neimplinite in plan familial sau profesional se confrunta cu sentimentul de vinovatie. Daca am putea sa privim dincolo de aparentele care inconjoara succesul unei femei de cariera, am putea sesiza cate sacrificii, frustrari si neimpliniri generatoare de vinovatie exista.

De multe ori, nici nu ne dam seama cat de mult ne afecteaza sentimentul de vinovatie. Dam vina pe oboseala sau pe stres, ne plangem de pretentiile exagerate ale celor din jur sau, cand nu mai facem fata, ne resemnam in fata propriilor framantari.

O posibila rezolvare a acestui conflict ar fi sa privim lucrurile in profunzime si sa putem descoperi cum sa ne facem viata mai usoara – macar din acest punct de vedere.

"Asa am fost invatata…"

Inca de mici, fetitele sunt educate sa fie mereu ascultatoare, harnice, sa placa celor din jur si sa puna nevoile altora in prim-plan, in defavoarea propriilor dorinte si aspiratii. Despre un baiat, parintii spun cu ingaduinta: "Lasa-l, asa sunt baietii, mai zburdalnici si neascultatori!".

O fetita nu are insa voie sa se comporte baieteste ori sa iasa din cuvantul parintilor:"Tu esti fetita, nu ai voie sa raspunzi obraznic si sa spui ‘nu’". Iar fetitele cele cuminti se transforma in femei adulte, care considera ca e de datoria lor sa se imparta intre cat mai multe treburi si sa faca fata cu succes oricarei provocari.

Daca la o asemenea educatie adaugam si preluarea modelului mamei – intotdeauna disponibila pentru familie, pentru ca serviciul ei a insemnat doar un salariu in plus si nu un mijloc de realizare in plan profesional – tabloul este complet. Pentru o femeie care isi aminteste cum mama ei nu a lipsit de la nici un moment important al copilariei sale, faptul ca a "ratat" o sedinta cu parintii din cauza serviciului poate fi o adevarata tortura; la fel se intampla si cand este vorba despre sot, serviciu sau prieteni.

"Ma simt atat de vinovata cand…"

De cele mai multe ori, acest sentiment se instaleaza in sufletul nostru din cauza unor lucruri marunte. Nu marile tragedii ne fac sa ne simtim ca un acuzat in boxa, ci acele momente din viata de zi cu zi in care suntem profund nemultumite de modul in care ne-am comportat sau am reactionat fata de ceilalti.

… neglijez copiii…

Dintre toti, copiii ne dau cele mai multe ocazii de a ne autoacuza. Nu-i asa ca intotdeauna ti se pare ca nu le acorzi suficient timp? Te-ai jucat cu fetita sau cu baietelul tau doar cateva minute; ai uitat sa-i speli bluza pe care voia s-o poarte la serbare; desi e racit, il trimiti la scoala, pentru ca nu-ti poti permite sa lipsesti de la serviciu – si lista ar putea continua.

…serviciul…

Dar, si daca te straduiesti sa fii o mama perfecta, tot nu scapi de sentimentul de vina, deoarece interesul pentru copii iti poate afecta randamentul la birou. Posibile urmari: seful te-a certat pentru ca nu ai terminat raportul la timp; ba chiar ti-a atras atentia ca nu vei fi avansata (asa cum ai merita), pentru ca ai copii si nu esti suficient de disponibila si de dedicata profesiei. Sau poate ca o scadere de moment in munca ta se rasfrange asupra colegilor care te suplinesc – si in acest caz te poti simti vinovata.

G.S., 32 de ani:
"A fost o perioada cand m-am simtit foarte vinovata pentru ca nu ma mai puteam pregati pentru definitivat. Baietelul meu avea doar un an si jumatate si-mi lua foarte mult din propriul timp si din propria energie. Profesorul imi spunea ca nu stiu ce vreau si ca definitivatul este ceva important. La un moment dat, mi-am dat seama ca nu mai puteam continua asa – nu mai dormeam noptile, gandindu-ma ca imi sacrific cariera. Apoi, am luat o hotarare – definitivatul mai putea astepta un an fara sa aiba de suferit, eu putand sa ma dedic celui mic fara sa ma mai simt vinovata pentru ca nu stau sa studiez. Am procedat in consecinta, lucrurile s-au aranjat, iar eu ma simt din nou cu sufletul impacat."

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate