Ne protejăm prea mult copiii?

Îi susținem sau îi ținem în brațe? Le suntem alături sau le luăm aerul și lumina necesare creșterii?

ne protejam prea mult copiii

Asistăm la înflorirea unei noi discipline care nu se știe cărei științe aparține: parentingul. Se scriu cărți, se țin conferințe și seminarii, există oameni care se specializează în asta și, desigur, există o piață avidă de toate acestea. Și, ca și cum asta n-ar fi de-ajuns, părinții se întrec în a-și expune concepțiile și metodele de creștere a copilului, închipuindu-și fiecare că deține formula perfectă, rețeta infailibilă. Așa ceva nu există.

N-am ce face, trebuie să divulg din nou ceva din experiența mea de mamă care a învățat din greu de la propriul copil. Când fiica mea era în clasa a IV-a, în clasa ei se petreceau regrupări și schimbări ale sferelor de influență, rupturi de prietenii și asocieri neașteptate. Din dorința ei de imparțialitate, cumva se trezise lăsată pe dinafară. Motiv pentru care, dezamăgită, plângea.

“Eu vreau să plâng, pentru că așa e normal și eu vreau să fiu un om normal”

I-am ascultat povestea, apoi am încercat s-o consolez cum știam eu mai bine. I-am explicat că acestea sunt lucruri trecătoare, că sunt cu toții într-un proces de descoperire de sine și că adevăratele și durabilele afinități de-acum încep să se arate… M-a ascultat, apoi m-a întrebat: „Ce încerci să faci?“ Eu: „Păi… nu știu… să… dacă plângi…“ „Ai vrea să nu mai plâng, să nu mai sufăr? Niciodată?“ „Dacă s-ar putea, da!“ „Eu nu vreau asta. Eu vreau să plâng, vreau să sufăr uneori, pentru că așa e normal și eu vreau să fiu un om normal, cu o viață normală.“

Ce puteam să mai zic?  Vrem să ne ferim copiii de orice suferință, oricât de mică, de nedreptate, de întâlnirile neplăcute, de lipsurile materiale, de informațiile care i-ar putea perverti. Sărim în sprijinul lor, cu tot arsenalul de reguli și principii, iar cei mai norocoși aduc și își antrenează toată influența și toate relațiile.

Iar copilului ce-i mai rămâne de făcut? Când și cum va învăța să aleagă binele de rău, să accepte că viața nu e mereu frumoasă și ușoară, că nu toți oamenii sunt corecți? Și, mai ales, când va fi pregătit să-și apere singur drepturile? Și cum va accepta că are drepturi egale cu cel care dispune de mai puțini bani și mai puține privilegii? Copilul este tot un om, doar că mai tânăr și aflat  în formare.

Fiecare vârstă are pragul ei de independență și responsabilitate pe care trebuie să-l pregătim și să ni-l asumăm odată cu ei. Nu-i facem niciun bine dacă exagerăm cu protecția.

Ești în zona zero?

Depinde de copil

Nu există standarde de creștere a copiilor pentru că un copil nu este identic cu altul. Ceea ce a funcționat pentru un frate poate să dea greș cu celălalt. Trebuie să ne adaptăm permanent, iar asta presupune multă atenție și o cunoaștere adecvată a copilului.

Lasă-l să riște

Nu să-și riște viața, integritatea fizică sau libertatea. Dar o notă proastă luată din neatenție, un stilou pierdut, o supărare între prieteni pentru o jignire
nu au omorât pe nimeni niciodată. Data viitoare va avea lecția învățată.

Păstrează-ți calmul

Nu te panica, nu te enerva. Nu purta discuții serioase la nervi. Nu face NICIODATĂ comparații: fiecare copil e unic și e perfect în felul său. Nu te lăsa
intimidată de accesele lui de furie. Cât o să dureze?

Autor: Mihaela Serea

Foto: shutterstock

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Copii