„Ne-am vindecat de hepatita C“

 

Emilia Mirea, Dorin Mirea

Povestea Emiliei

Emilia Mirea are 38 de ani, face balet de la varsta de 10 ani si a infiintat in urma cu cativa ani propria firma de creatie artistica. Este balerina, prim solista la Centrul Cultural Reduta din Brasov, este casatorita cu Dorin, balerin si el, si, de aproape un an, este fericita mamica a unui baietel pe nume Theodor.

Pare un lucru simplu sa povestesc despre incercarea cumplita prin care am trecut, acum cand visul nostru de a avea un copil s-a implinit si cand realizez ca Dumnezeu ne-a oferit sansa unei noi vieti. Par cuvinte mari nu-i asa? Intai au fost intrebarile (de ce eu?, cum de a fost posibil?), apoi indoielile (voi rezista terapiei, se poate vindeca sau sunt o femeie condamnata?) si, mai mult ca toate, teama.

Nu o frica de boala, fiindca nu aveam dureri, nu sufeream, ci de tratament, de reactiile pe care aflasem ca le va provoca in organism. Am descoperit ca sunt purtatoare a virusului hepatitei C absolut intamplator, dupa un control de rutina, facut acum cinci ani, pe cand eram in Italia. Iar din „folclorul“ medical care circula stiam doar ca hepatita C duce in cativa ani la ciroza si la cancer hepatic, iar medicul mi-a recomandat sa incep tratamentul imediat dupa intoarcerea in tara.

Emilia Mirea, Dorin Mirea

Un an de dureri

Am insistat sa faca si sotul meu Dorin testul si asa am descoperit ca este si el purtator. A fost o lovitura, dar am avut in minte doar un gand: „nu se poate ca o boala sa ne reteze brutal dorinta de a avea un copil, asa ca vom reusi. Este imposibil sa nu reusim“.

Recunosc insa ca incercarea cea mare a fost in aprilie 2005, in momentul in care am ales sa facem tratamentul impreuna, in acelasi timp, un tratament foarte dur si care dureaza un an de zile, cu medicamente administrate zilnic si cate o injectie o data pe saptamana.

De regula, in timpul terapiei, intr-o familie, unul este pacientul, iar celalalt il sustine, dar pe noi nu avea cine sa ne sustina, eram singuri, asa ca trebuia sa ne ajutam unul pe celalalt cat puteam de mult. Practic, tratamentul seamana cu un fel de chimioterapie ca reactii adverse si efecte pe care le provoaca in organism.

Nu stiu cum sa explic mai plastic, dar e ca si cum corpul tau moare, pentru ca atunci cand ucide virusul, aproape te ucide si pe tine si totul depinde de vointa pe care o ai, dar si de rezistenta organismului, caci este epuizant fizic si iti provoaca toate starile sufletesti posibile si imposibile, de la disperare la intoleranta fata de toti si de toate.

La inceputul tratamentului, eu aveam 44 de kilograme, iar pe parcursul lui am ajuns aproape de 35, iar Dorin a pierdut mai mult de 12 kilograme in anul acela, de la 72 la mult sub 60. Si in tot timpul acesta mi-am continuat munca, dansand in spectacolele programate, si am pus in scena si baletul „Spartacus“, care a insemnat un numar mare de ore de repetitii epuizante.

Pe scena se vede intotdeauna produsul finit, dar la repetitii este munca cea mai grea, cea care te epuizeaza fizic si psihic, si noi ne-am dorit ca publicul sa nu vada incercarea prin care treceam.

Sansa unei noi vieti

Cand, la putina vreme dupa terminarea tratamentului, am aflat ca sunt insarcinata, nu exagerez spunand ca am fost cea mai fericita femeie din lume. Nu doar fiindca reusisem sa trec peste perioada cumplita de tratament, dar mai aveam si alte probleme medicale ce puneau sub semnul intrebarii posibilitatea unei sarcini.

Din fericire, toata perioada sarcinii m-am simtit foarte bine (am si avut un medic foarte bun, care m-a monitorizat tot timpul) si nu am facut alte tratamente sau investigatii speciale. Am putut sa mananc orice, nu am exagerat cu poftele, am dormit bine, desi nu mai puteam dormi pe burta. Am dansat in spectacole pana la patru luni de sarcina, apoi am intrat in concediu si, cand a venit pe lume baietelul nostru, am stiut ca acesta este un semn ca Dumnezeu ne iubeste.

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii