Monica Radu: mama in scaun rulant

Povestea urmatoare poate parea o drama, dar nu e nici pe departe. O femeie de 35 de ani, care va trai mereu intr-un fotoliu rulant, indrazneste sa-si infrunte teama de viata, dand viata la randul ei, si are puterea zilnica de a trai normal, ca orice alta femeie care are trei copii. Cu aceleasi griji si cu aceeasi bucurie.

Ne-am obisnuit, poate prea mult si inutil, sa privim femeile ca pe niste fiinte fragile, slabe si cumva neajutorate. In realitate insa, viata ne contrazice deseori. Ele, femeile, sunt mult mai puternice decat par. Au nevoie de dragoste, e drept, sunt inconjurate de frumusete, e adevarat, dar deseori au o putere pe care nimeni n-ar putea-o banui.

Monica Radu este sotie de preot, are 35 de ani, iar la ea, curajul nu seamana deloc cu ceea ce ne-am obisnuit sa fie. Nu inseamna nici sporturi extreme, ori curse de viteza cu masina, nici lupta de unul singur cu natura, ci ceva mult mai simplu, mai cald si mult-mult mai apropiat de conditia de femeie. Inseamna curajul de a fi puternica pana la capat, de a-si asuma propriul destin si de a avea o vointa de fier.

Luptand impotriva destinului
Acum sapte ani, dupa un accident cumplit, cand a fost la cativa pasi de moarte, s-a trezit, dupa zile de chin si operatii complicate, trimisa intr-o lume de nemiscare si condamnata la „mersul“ intr-un fotoliu rulant. Pentru tot restul vietii ei. Doar ca ea isi dorea copii si o familie fericita. Si a avut indrazneala de a naste doi baieti, si acum, de curand, o fetita. Si mai mult, are puterea de a face ceva pentru a-si ajuta semenii: a demarat, impreuna cu sotul ei, parintele Nicolae Radu, lucrul la un asezamant social pentru batrani, fiindca „cei de varsta a treia nu intra in preocuparile nimanui, aproape nimeni nu mai face nimic pentru ei.“

Nu este acesta un gest de un curaj uimitor? Nu este, oare, indrazneala de a face un pariu cu propria ei feminitate, curajul de a sfida limitele medicinii, prejudecatile tuturor si de a arunca o provocare destinului?
Monica nu se fereste de cuvinte si de realitati. E o femeie tanara si delicata si pe fata ei nu se citeste decat usurarea de acum. Si caldura unui fel special de implinire. Sta asezata in fotoliul ei, cu micuta Ilinca in brate si, daca n-ar fi rotile mari ale scaunului, nimic nu ar arata deosebit. Privind-o pe micuta care abia are o luna si pe ceilati doi copii, Petru si Ioan, care nu au o clipa de astampar, „ca toti baietii, de altfel“, chipul i se umple de un zambet bland.

Vorbeste linistit, cu o cumintenie molcoma, ca de om trecut prin ciur si prin darmon: „Nu stiu, mi-e foarte greu sa incep sa povestesc ce si cum era viata mea pana la ceea ce doctorii au numit a doua mea nastere, cand mi-am recuperat functionalitatea membrelor superioare. Dar poate ca trebuie sa-mi adun curajul sa o fac, pentru a intelege ca niciodata o femeie nu trebuie sa se lase prada deznadejdii. La inceput, cand nu puteam misca nici mainile, nici altceva din trupul meu, au fost zile si nopti cumplite. Momente cand asteptam sa se deschida pamantul si sa ma inghita si cand nu puteam intelege de ce am primit eu lovitura aceasta. Viata mea parea un desert uscat si neprimitor“.

Visul de a avea o familie implinita, de a impartasi dragostea cu sotul ei si de a avea copii parea la fel de indepartat ca viata pe Luna. A fost insa un moment cand a stiut ca ceva se schimbase in ceea ce simtea despre lume. O clipa in care, fara sa-i spuna cineva, a stiut in adancul sufletului ca gesturile si sprijinul altor oameni conteaza enorm, ca fiecare la randul lui poate face ceva pentru cel de langa el.
 

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii