Miruna Stănculescu este doctorul de suflete. Află-i povestea

Miruna Stănculescu e una dintre acele femei sensibile care a ales să fie specială. De trei ori în viață a traversat schimbări majore, pornind de la zero: un divorţ, o facultate la 40 de ani şi renunţarea la 15 ani de carieră strălucită.

miruna-stanculescu

Psihoterapeuţii, oamenii care repară suflete şi minţi, sunt, aşa cum se spune: „noii duhvnici ai omenirii“, iar profesia lor pare aşezată, pentru mulţi, undeva la frontiera realului. O impresie alungată de la primul pas în cabinetul Mirunei. Prima impresie este decisivă: o femeie destinsă şi dezinvoltă, cu un zâmbet larg şi deschis. Nu pare să fi trecut de 40 de ani (şi pentru că nu este politicos, renunţ să întreb direct ce vârstă are) dar totul la ea, de la ţinută la ceea ce spune şi la privirea sever cercetătoare, dar plină de luminiţe jucăuşe de zâmbet, atrage şi fascinează. Despre drumul ei către provocările unei psihologii-psihiatrii de vârf, vorbeşte simplu, ca şi cum ar fi ceva uşor, ca şi cum povestea ei n-ar fi început brusc, ca o aventură dusă până la capăt într-un fel romantic şi fermecător.

Dacă o întrebi de ce a schimbat o carieră de succes alegând o alta într-un domeniu atât de dificil şi de laborios, atunci când sunt atât de puţini care să îndrăznească asta, se gândeşte cam cât o bătaie din pleoape, înainte de a-ţi răspunde: „Până la urmă, singura problemă cu schimbarea este că ea vine la pachet cu lipsa de informație. De cele mai multe ori, la schimbare ne sperie nu faptul că nu știm ce urmează să se întâmple, ci faptul că nu știm dacă vom putea face față. Eu am avut o viață și o carieră complicate, dar acum toate acestea îmi folosesc din plin. Nu știu unde aș fi fost astăzi dacă istoria se scria altfel, dar știu unde am ajuns grație unor evenimente majore. Primul a fost venirea pe lume a fiicei mele. Aveam 21 de ani când am rămas însărcinată. Una dintre consecințe a fost căsătoria. A doua că, atunci când am văzut-o, a fost prima dată în viața mea când am realizat că tocmai am făcut o chestie cu urmări. Cineva, un cineva mic și care țipa mult, dar cineva – urma să depindă de mine și de acțiunile mele. În consecință, așa cred eu că, dacă astăzi sunt un om responsabil, acest lucru îl datorez fiicei mele.

Prima schimbare din viața mea, trecerea de la revoltă la responsabilitate, a fost venirea ei pe lume. A doua schimbare, în 1990, a fost începutul relației mele de colaborare cu modelul capitalist, momentul la care „nu-mi pasă ce muncesc“ s-a transformat în „vreau să arăt ce pot“. Am experimentat apoi orice mediu de muncă, de la drasticul capitalism al multinaționalei, IMM-uri românești sau organizații de stat, până la Philips, unde am fost Manager de Resurse Umane, iar din cauza și datorită celor 20 de ani de muncă în general și 15 ani de HR în mod particular, am ajuns să înțeleg cum se clădesc relațiile de serviciu și care sunt dificultățile de relaționare din viața profesională.

Şi schimbările au continuat să vină: de la primul interviu din viața mea, care a avut loc pe holul hotelului Intercontiental, la 23 de ani, la înțelegerea faptului că dacă pe cartea de vizită e doar numele tău și o firmă de care nu a auzit nimeni, ai cel mult 10 minute să dovedești că ești deștept. Apoi la perioada în care am și divorțat şi de pe atunci sunt cu cel alături de care mi-am petrecut ultimii 21 de ani, sau la primul pas în viața de multinațională, adică la schimbarea care a însemnat pragmatism financiar, când am înțeles că nu e destul să fii deștept, e nevoie să fii și profitabil.

Ultimul job din viața mea corporatistă a fost, culmea, tot la Philips unde am putut vedea evoluția unei companii și a unui loc de muncă după o pauză de opt ani. Concluzia a fost că una dintre diferențele majore între atunci și acum este că ne distrăm mult mai puțin când lucrăm. E mult mai multă tensiune, mult mai multă presiune. Ne luăm mult mai în serios. Suntem mult mai înverșunați. Aici s-a declanșat, ca la carte, și criza existențială de la 40 de ani, când ceva lipsea în continuare și astfel a început drumul către psihoterapie. La 40 de ani m-am apucat de facultate. Prima facultate din viața mea. Au urmat cinci ani care mi-au demonstrat că singurele limite sunt cele pe care ni le impunem. Aveam job-ul de la Philips, 14 examene pe an, două weekend-uri pe lună blocate cu școala și cu dezvoltarea și apoi formarea, începute în paralel, pentru a câștiga timp. Din anul doi de facultate am început să am și clienți la terapie.

În anul trei am alergat și primul semi-maraton din viața mea. Anul trecut am lăsat viața de multinațională și, în murmurul general care îmi spunea (din nou) că mi-am pierdut mințile, am decis să mizez pe viața de psihoterapeut. Sunt hotărâtă să demonstrez că se poate. Nu e ușor să o iei de la început și să-ți asumi constrângeri financiare la o vârstă la care te-ai învățat deja cu vacanțe exotice. Dar, odată cu deschiderea cabinetului, am putut spune, pentru prima dată în 27 de ani de muncă, „îmi place la mine la birou“. Am trecut printr-un divorț și deci știu cum te afectează asta și cum îți resetează viața, dar ştiu şi că, uneori, e necesar să admitem, față de noi și de celălalt, că e momentul s-o apucăm în direcții diferite. Apoi, am un copil. De mult. Sau de puțin. De mult de câte ori e greu, și de puțin când suntem fericite. Așa am simțit că 24 de ani sunt relativ puțini… sau mulți şi asta îmi oferă posibilitatea de a înțelege, dincolo de prea puțin practicele cărți și dictoane științifice, ce înseamnă, efectiv, să fii părinte și care sunt problemele și bucuriile nedescoperite ale acestui statut. Deci știu ce înseamnă nesiguranța și îndoiala, știu ce înseamnă senzația că „poate nu sunt în stare“ și felul în care teama de eșec dă renunțării o față atractivă. Dar mai știu și că, dincolo de toate astea, se poate. Cred, și asta este filosofia mea de lucru, că viața e făcută ca să te gândești, și dacă e nevoie, să te răzgândești.

Că nu întotdeauna poți schimba realitatea, dar poți schimba mereu felul în care relaționezi cu ea şi că esențial este să înțelegi cum îți funcționează mintea dacă vrei să fii eficient în relația cu tine și să ai o minte în cap și nu un cap în minte. Cred că nu este o nenorocire să ai probleme. Sau aşa ar trebui să fie, de vreme ce cu toții ne mândrim atunci când le găsim soluții.“

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate