Mirela Retegan: ”M-a bătut suta de kilograme. Acum mă bat eu cu ea zi de zi”

Mirela Retegan, fondatoarea trupei Zurli și mama Mayei, ne împartașește din framântarile unei femei care, dupa multe angoase legate de silueta și cure de slabire frustrante, a descoperit ca acceptarea propriului corp e primul pas spre reușită.

mirela-retegan

M-am întâlnit cu cineva care nu mă văzuse de vreo 10 ani şi, dintr-una într-alta, mi-a trântit-o. Nici n-am ştiut cum să reacţionez pentru că, în primul rând, mi s-a părut nepoliticos. Aveam în faţa ochilor o femeie care a fost slabă toată viaţa. Care făcea depresie pentru 200 de grame în plus, care a făcut întotdeauna din kilogramele ei subiect principal de discuţie. Nu ştiu cum să reacţionez în astfel de situaţii. Vorbeam cu un prieten că una e să fii sincer şi alta e să spui lucruri care pe celălalt să-l doară, în condiţiile în care el nu ţi-a cerut asta. Nu mai e vorba de sinceritate. E mai degrabă prostie.

Să revenim însă la kilogramele mele. E foarte adevărat că am rămas gravidă şi, până să nasc, am ajuns la 107kg. Nu am fost niciodată vreo slăbănoagă, dar nici nu mă întrebaţi cum am ajuns așa. Am pierdut cu naşterea vreo 4, din care 3 jumate copilul. Pe parcurs am mai dat jos vreo 9. Orişicât, m-am stabilizat la vreo 95 câţiva ani buni. Buni şi pentru că au fost lungi, dar buni şi pentru că au fost extraordinari pentru mine. Aveam o familie pe care o iubeam, succes în ceea ce făceam, casa era mereu plină de prieteni, oportunităţi, recunoaştere socială. În plus, eram un model pentru cele care n-au fost niciodată manechine. Ceva din categoria: “nu trebuie să ai neapărat 90-60-90 ca să fii iubit şi să ai succes”. E adevărat că nu mi-a fost uşor. N-ai cum să te iubeşti când îţi vezi imaginea oglindită în vreo vitrină şi se termina geamul înainte de conturul tău. Vorbesc din poziţia cuiva care ani întregi a cărat în spate multe kilograme.

Mă uit la fotografii cu oameni graşi care par fericiţi şi mă întreb dacă ei chiar sunt aşa. Încerc să-mi amintesc de mine, cea de acum 10 ani, şi de lucrurile care nu s-au văzut din afară. Îmi amintesc cum, în loc să mă bucur de cea mai frumoasă vârstă, mă urcam pe pereţi de fiecare dată când trebuia să mă îmbrac şi să plec undeva. Sforile cu haine puse la uscat erau ocupate 75% de lucrurile mele pentru că le luam şi mai mari în speranţa că o să mascheze colacii şi şuncile. Am avut o perioadă în care am desfiinţat oglinzile din casă. Exclus vitrine, exclus orice ar fi putut reflecta conturului corpului pe care îl plăceam atât de puţin.

N-am fost niciodată o femeie slabă, întotdeauna a trebuit să fiu atentă, pentru că dacă vigilenţa mea intra în pauză, lucrurile scăpau de sub control. Însă n-am suferit din cauza asta, aş exagera să spun aşa ceva. Am gestionat destul de bine lucrurile şi chiar dacă aveam aproape 100 kg, aveam succes în ceea ce făceam. Reuşeam să atrag mai multă simpatie pe scenă folosindu-mă de vorbe decât atrăgeau concurentele de la cine ştie ce concurs de Miss plimbându-şi siluetele silfide. Acum mi se pare o glumă ca o tipă de aproape 100 kg să prezinte un concurs de miss. Însă atunci nu priveam lucrurile aşa. Cred că, de fapt, cu cât eşti mai slab, cu atât îţi faci mai multe griji pentru cum arăţi. Cu cât eşti mai aproape de dimensiunile perfecte, cu atât îţi verifici de o mie de ori hainele înainte de a merge undeva.

E drept, nici nu eram fericită pe de-a-ntregul. Aveam un bărbat care mă iubea şi cu care făcusem un copil, aveam succes cu emisiunile de la radio, făceam evenimente despre care vorbea toată lumea, mă iubea o grămadă de oameni. Eu mă iubeam cel mai puţin. Eu mă certam şi mă pedepseam şi mă purtam urât cu mine. Din păcate, viaţa mea a fost veşnic o “cură de slăbire”. Ţinea câteva zile până când găseam o tabletă de ciocolată în bord, pe care o mâncam şi cu staniol dacă aş fi putut.

Asta până într-o zi când am spus: Stop! Ajunge! Vreau să văd cum e şi altfel. Şi atunci am început cu adevărat să slăbesc. Cu mişcare, cu diete, cu muncă şi perseverenţă. Cu un antrenor personal care s-a ţinut de capul meu până când am dat jos, în vreo jumătate de an, 25 kg. Eram alt om. N-am ajuns să fiu o silfidă, dar nu mai sunt nici spectatoare în magazine. Duc o luptă zilnică cu kilogramele, dar acum mă iubesc mult mai mult. Încă mai muncesc la acceptarea de sine. Îmi cumpăr haine frumoase, port rochii, pantofi cu toc, am în dressing lucruri elegante. Cred însă că oamenii ar trebui să fie mai politicoși și să nu-i pună pe ceilalti în situații penibile ori în încurcătură dacă asta oricum nu duce la nimic. Ar fi bine, înainte de a spune ceva, să te gândești la testul filtrului triplu. Înainte de a afirma ceva, treci afirmaţia prin filtrul adevărului, al bunătăţii şi al utilităţii. Dacă nu eşti sigură că e 100% adevărată, 100% utilă, afirmația aceea chiar nu merită spusă.

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate