Mi-e dor de soţia mea!

Numele meu este Mircea. Eu şi soţia mea, Adelina, împărţim aceeaşi casă şi acelaşi pat. Ne sărutăm de „la revedere“ dimineaţa şi de „bun venit“ seara cu aşa o „regularitate ritualistică“ încât, dacă sărim peste un sărut, mă tem că este semn de ghinion.

Ne spunem unul altuia lucruri, nu avem discuţii dramatice, avem o căsnicie caracterizată prin afecţiune şi respect, care pare suspect de armonioasă în comparaţie cu cele ale majorităţii prietenilor noştri.

Dar, cumva, în ultimii şapte ani – de când s-a născut fiica noastră, în nebunia alăptării, colicilor, schimbării scutecelor, plimbărilor prin parc, vizitelor la medic, drumului la grădiniţă –, ne-am cam lăsat unul pe altul de izbelişte şi parcă ceva din relaţia noastră s-a pierdut…

Nu pierdut în sensul de stricat, ci în acel sens dureros de a fi ignorat, pierdut din vedere, ca şi cum nu ai fi acolo.

Ne-am cunoscut cu 12 ani în urmă, la o petrecere între studenţi. Când am văzut-o, mi s-a părut a fi cea mai frumoasă femeie din lume şi mi-o amintesc şi acum stând în faţa mea, eu în cercând, stângaci, să o fac să râdă. Parcă râdea cu tot corpul, cu poftă, cu sete.

Ne-am mutat repede împreună, ne-am căsătorit, am cumpărat un apartament.

Am avut şi am pierdut slujbe, am avut bani, dar am trecut şi prin crize financiare, depresii, o mică problemă cu băutura, probleme de fertilitate – toate ne-au apropiat şi mai mult.

Şi am devenit şi părinţi, şocaţi parcă de uriaşa responsabilitate şi obligaţie care vine odată cu acest nou rol.

Citeşte tot articolul aici

 

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii in familie