Mândră purtătoare de ie

Silvia Toth: 33 ani, filolog de profesie, economist de nevoie și promotoare a costumului popular năsăudean.

Cu mult înainte de colecția de ii, a fost fotografia. Mama și tata m-au învățat să folosesc un aparat pe film. Aveam 8 ani și am făcut poze la zoo. Au ieșit atât de bine încât au fost expuse la panoul școlar. Însă nu am luat în serios această artă decât mult mai târziu, când am vrut să produc imagini artistice cu un aparat compact. Făceam poze bunicilor mei sau prin sat, peisaje.

silvia toth

Nu le-am postat nicăieri, nu credeam că ar fi cineva interesat. Apoi s-a întâmplat ceva care a declanșat toate lucrurile: am citit un articol despre satul meu, Mocod, comparat cu un alt sat care reușise să atragă fonduri europene. Se spunea că Mocodul e „un sat prăfuit și uitat de lume“. Am arătat articolul tuturor și toți au fost de acord. Pe mine m-a uimit atitudinea lor. Cum să fie astfel un sat cu pajiști și dealuri verzi, cu case vechi și frumoase,
cu atâtea colțuri pline de amintiri, cu hainele țărănești cele mai colorate?

Atunci mi-am dat seama că trebuia să arăt oamenilor satul așa cum îl vedeam eu. Am început să cutreier ulițele și să fac poze cu micul meu aparat. Am fotografiat oameni, peisaje, anotimpuri și le-am postat pe o rețea de socializare, unde am creat o pagină dedicată. În 2011 mi-am luat un aparat DSLR, imaginile au început să aibă o calitate bună, iar oamenii din sat nu mai priveau pasiunea mea ca pe o ciudățenie. Nu doar fotografiile noi au fost vedetele paginii „Sat Mocod“, ci și cele vechi.

În cei 4 ani de existență am adunat aproape 600 de imagini vechi de la familiile din sat, pe care le-am scanat și le-am catalogat. Am început cu imagini din arhiva familiei, apoi de la rude, vecini și chiar din arhiva bisericii, prin bunăvoința părintelui Vasile Dan. Pasiunea pentru tradiții nu e ceva nou în viața mea. Am crescut cu ele, dar multă vreme nu mi-am dat seama cât de privilegiată sunt să fac parte dintr-o familie de creatori de frumos. Bunicul meu e cojocar, a învățat meserie la 1941, avea 11 ani. Acum are 85 și încă lucrează, dar puțin și doar pentru mine. Bunica mea știe să țeasă, iar mama, deși e contabil, coase frumos. Ea e sufletul colecției mele, fiecare piesă a trecut prin mâna ei. Și nu doar atât, la îndemnul ei am început să transpun în fotografie ceea ce îmi imaginam.

“Vă invit să sărbătorim Ziua Internațională a Iei Românești pe 24 iunie, de Sânziene, purtând ia măiastră”

Am învățat singură fotografie, de pe internet. În loc să dorm, răsfoiam site-uri cu tutoriale noaptea și catalogam fotografii vechi culese din sat. Mulți m-au întrebat ce câștig eu din asta, dar nu m-am gândit niciodată la așa ceva. Nu pot să stau și să mă întreb retoric „Ce pot să fac?“. Eu știu ce pot să fac: să scanez, să fotografiez, să pun întrebări, să îmbrac costumul popular de câte ori am ocazia, să încurajez oamenii din satul meu să fie mândri de ceea ce sunt. Nu-i nevoie de fonduri sau de aprobări pentru asta. Eu sunt „omul 5 in 1“: fotograf, model, make-up artist, hair stylist și editor foto. Nu e ușor să fii fotograf și model în același timp, dar frumusețea costumului nostru popular m-a inspirat de fiecare dată. Oare ce și-or fi imaginat străbunicile noastre când povesteau despre Cosânzeana? Încerc să ilustrez acea atmosferă de basm, dar nu mă inspiră numai poveştile, ci și oamenii.

silvia toth2

Nu m-am oprit la autoportrete, am fotografiat și femei obișnuite, cărora atunci când le vorbesc despre basme li se luminează chipul. Ele sunt sufletul basmelor. În ele trăiește acea scânteie de imaginație pe care, în graba zilnică, nu o vedem. Costumul popular le transpune într-o altă lume, le transformă în Cosânzene. Vecinele, prietenele și rudele au devenit personaje de basm îmbrăcate în straie țărănești de sărbătoare. Odată cu pasiunea mea pentru fotografie a crescut și cultul pentru costumele populare, dar nu de dragul de a le colecționa, ci de a le îmbrăca. De mulți ani eu merg la biserică îmbrăcată tradițional, așa că aveam nevoie de haine cât mai multe, pentru toate anotimpurile. Așa am ajuns să port costumele mamei, ale bunicii, apoi am primit de la mătuși, de la rude, vecine, prietene. Am început cu 35 de costume, pe care le-am folosit și în autoportrete. De aici povestea ia o direcție cu totul neașteptată, chiar și pentru mine.

“Presa de afară m-a numit ambasador al portului autentic, o responsabilitate pe care mi-o asum”

Fotografiile mele au fost preluate de multe alte pagini, dar cel mai mare succes l-au avut pe pagina comunității La Blouse Roumaine, cea care a dat startul Zilei Internaționale a Iei Românești. Mesajele de încurajare primite de la oameni din toată țara și chiar din străinătate m-au determinat să continui. Așa am ajuns să am expoziții de costume și fotografie, cu sprijinul Cristinei Liberis, reputat jurnalist și om de televiziune, care a fost impresionată de costumul popular din zona noastră. Ea a făcut posibile atât expozițiile de anul trecut de la ARCUB și Ateneul Român, cât și cele de la Roma, unde am fost la invitația Asociației Propatria, alături de Muzeul Satului „Dimitrie Gusti“, în colaborare cu Muzeul Grăniceresc Năsăudean, și la Viena, găzduită de ICR.

În aproape 5 ani de când am hotărât să fac din satul meu unul „ne-uitat de lume“ am adunat, pe lângă fotografii vechi și noi, o adevărată colecție de costume populare din zonă, țesături și cusături pentru casă, mobilier vechi, ceramică, unelte și icoane. În prezent, colecția numără aproape 100 de costume complete, adică peste 700 de piese separate, unele cu vechime de până la 130 de ani, toate provenind din Țara Năsăudului.

 
Daniela Palade Teodorescu
Foto: Dan Borzan și arhiva personală a Silviei Toth

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Frumusete si Moda