Lectia de pian, lectia de viata, cu Mihaela Ursuleasa

Mihaela Ursuleasa, pianista
Marturisiri oferite revistei „Avantaje" in iulie 2010

Concertul nr. 3 pentru pian si orchestra al lui Beethoven deschide recitalul de la Sala Radio. Mihaela Ursuleasa isi face intrarea pe scena si primul impuls e sa crezi ca ai in fata ochilor o adolescenta. Incepi s-o aplauzi si sa-i urmaresti, hipnotizata, fiecare gest.

„Copilul-minune al pianului”, cum i se spunea cand era mica, Mihaela Ursuleasa a plecat din Romania acum 20 de ani, la Viena. Acolo s-a format sub indrumarea a doi profesori despre care vorbeste cu drag, Claudio Abbado si Heinz Medjimorec, si tot acolo a nascut-o pe Stefania, care invata si ea sa cante la pian si la vioara. Asezata in fata pianului, Mihaela priveste spre orchestra, apoi spre dirijor si apasa pe prima clapa.

„Emotiile cu adevarat puternice, constructive, sunt acelea cand cant pentru un public care ma cunoaste deja, ca cel din Romania, Germania sau Austria, unde am cantat de atatea ori. Acestui public nu pot sa-i dau mai putin decat data trecuta, deci sunt constienta de o anumita responsabilitate, combinata cu o placere de a da si mai mult”, povesteste Mihaela.

Mihaela Ursuleasa, pianista Mihaela Ursuleasa, pianista

Nu i-a placut niciodata sa adopte imaginea rece si sobra cu care sunt asociati, cel mai adesea, interpretii de muzica clasica, iar la concertul de la Sala Radio, din mai, i s-a parut firesc sa-si intinda bratul pe pian si, rezemata fiind, sa asculte orchestra si „pe maestrul Horia Andreescu, pentru ca asa ma simteam mai bine, poate, in acel moment. Pentru mine nu exista o pozitie anume sau un gest cu care te poti pregati sau exprima. Cand ma asez la pian exista numai muzica si in momentul acela corpul reactioneaza cum simt.

Radeam mereu de unii asa-numiti specialisti care imi spuneau pe vremuri «sa nu te misti atata cand canti ca nu-i bine, nu-i in stil, iar eu le spuneam: «pai domnul doctor mi-a spus sa fac miscare»“.

Pentru ca, dincolo de critici sau de specialisti care vin sa o asculte si scrie despre prestatia ei, in sala o asteapta publicul „si vrei ca si ultima tanti din ultimul rand, ultimul mosneag de la balcon, oricat de surzi ar fi ei, sa auda si sa simta exact ceea ce simte fetita cu fundite din primul rand. De la copii am primit cele mai frumoase scrisori dupa concerte, multi au inceput si ei sa cante un instrument dupa ce au avut o prima experienta cu muzica”.

Fata tatii. Mihaela Ursuleasa a crescut intr-o familie de artisti, iar apropierea de pian s-a produs firesc, sub indrumarea tatalui care „m-a asezat la pian fara a ma forta, fara nici o obligatie. Imi aduc aminte ca-mi spunea, in joaca, «asta aici, jos, e ursul care face «mor, mor» , iar sus sunt pasarele «piu , piu» si asa, incet-incet, m-am pomenit cantand la pian. Este foarte important cum abordezi, cum apropii un copil de aceasta meserie care, in fond, cere foarte multa disciplina, seriozitate si maturitate. Inca meditez la acest fenomen, cum si care ar fi calea ideala pentru copiii al caror talent il descoperi”.

Mihaela Ursuleasa, pianista Mihaela Ursuleasa, pianista Mihaela Ursuleasa, pianista
 Mihaela Ursuleasa, pianista

De la „Ceata lui Pitigoi”, Mihaela cea mica a trecut la improvizatii, urmand indeaproape sfaturile tatalui care ii spunea mereu: «Fata tatii, daca nu simti si nu-ti trece muzica prin tot corpul si daca e un cantecel cat de simplu, nu are rost sa o faci». Ii pastrez amintirea in suflet cu mare respect si multumire. El m-a invatat adevarata muzica”.

Au urmat apoi anii de scoala, „cu cateva amintiri bune”, apoi alti cativa ani „unde ma impotmolesc in gandire pentru ca nu stiu daca au fost buni sau rai sau amandoua. In orice caz petreceam in fiecare zi, indiferent de ‹‹sezon››, ca era sarbatoare sau nu, cate 8-10 ore la pian. A ajutat, dar nu stiu daca forma si felul in care au avut loc aceste ore este singura solutie pentru a ajunge mai departe. Daca raspunsul ar fi da, nu as da nici un copil sa faca meseria asta”.

Mihaela Ursuleasa, pianista
„Viena, salvarea mea”.
„Tocmai aici ajungem la cealalta extrema a «educatiei» mele muzicale”, isi aminteste artista cand aduc in discutie subiectul plecarii la Viena. „Felul in care am petrecut anii din Brasov nu ar fi fost solutia ideala si nici un as fi supravietuit, artistic, unui asemenea regim. Viena a fost «salvarea» mea. Printr-o intamplare norocoasa, am ajuns sa-i cant Maestrului Claudio Abbado. Mama mea s-a intalnit, apoi, personal cu el, cerandu-i sfaturi despre cum sa procedeze cu mine, povestindu-i ce stil de viata aveam atunci, cu concerte peste concerte, ore intregi la pian si nimic altceva. De cate ori relatez aceasta poveste, mi se face pielea de gaina”.

Maestrul i-a oferit o bursa de studii la Viena, iar acolo a inceput sa cante sub indrumarea profesorului Heinz Medjimorec, „un alt om care se numara printre intalnirile norocoase din viata mea. El m-a luat cu intelepciunea si rabdarea unui parinte bun si in acei ani mi-a dat aripile de care este nevoie sa zbori in cariera”. Avea 11 ani cand a ajuns acolo, iar „viata la inceput nu a fost usoara. Orice capitala a lumii este scumpa, plina de obstacole, daca vrei sa ajungi unde trebuie”.

Si, desi artista a ajuns pe cele mai mari scene ale lumii, a cantat cu cele mai cunoscute orchestre, gandul primelor emotii o aduc tot in tara: „Imi aduc aminte cand am calcat pentru prima oara in Ateneul nostru, de la Bucuresti. Si stiam ca acolo s-au asezat la pian, la pupitre, au stat pe scena aceea oameni ca Dinu Lipatti, Clara Haskil, Radu Lupu, Ion Voicu, si m-am emotionat. La fel cu Sala Musikverein din Viena (de unde se transmit concertele de Anul Nou). Si cu multe altele. Dar astea sunt mai degraba emotii asemanatoare unei nostalgii”.

Cele mai frumoase concerte de pana acum raman, insa, cele din perioada sarcinii, „cand, in timp ce cantam, copilul batea, in ritmul muzicii sau al ei propriu, cu picioarele in burta mea. Pentru orice femeie, nu conteaza ca e artista sau orice ar fi ea, aceste momente sunt de neuitat”.

Acum, cand fetita ii calca pe urme, Mihaela Ursuleasa simte ca se regaseste in postura tatalui ei: „aceasta meserie e o responsabilitate enorma, atat pentru copil, cat mai ales pentru parinti. Tatal meu spunea: «Numai daca are intr-adevar talent si-i si place, atunci da! Daca nu, nu merita». Azi ma pomenesc ca vad lucrurile la fel in ceea ce-o priveste pe fata mea. Se joaca si-i place sa cante din gura, sa danseze mai mult. Dar nu vreau s-o fortez, este la o varsta inca foarte frageda pentru a decide in ce directie va merge. Dar trebuie sa admit ca toata ziua ne canta. Are deja un repertoriu foarte vast!”.

Ciocolata. Fiecare interpretare ii determina pe critici sa o compare cu nume celebre precum Clara Haskil sau Martha Argerich, un lucru care, insa, nu i se pare atat de important: „cand eram mai tanara, mai mica, poate ma flatau aceste comparatii. Cu timpul, un muzician adevarat isi gaseste propria linie, isi descopera sunetul sau personal, devine tot mai individual. Asta cel putin remarc ca s-a intamplat la mine, de-a lungul anilor.

Care sunt cele mai importante elemente din viata ei, in acest moment?Fetita mea, muzica, prietenii (asta pentru mine include iubirea de oameni, in general) si …ciocolata! Fara ciocolata nu se poate! Apropo, as vrea sa trimit un mesaj celor care ne dati flori, noua, artistilor: ce-i cu florile astea? Sunt ele frumoase, dar nu va ganditi ca, de obicei, a doua zi dupa concert avem de carat valize, genti si trebuie sa urcam intr-un avion sau tren? Unde sa mai cari si florile? Aceste flori, ca sa stiti, raman mereu la hotel sau sunt daruite primei tanti care ne iese in cale in spatele scenei, asa ca, va sfatuiesc, daruiti mai bine ciocolata”.

„Pianul a ramas si va ramane prietenul meu cel mai drag. Dupa parerea mea, el nu este inca exploatat la capacitatea lui maxima. Am prieteni compozitori cu care lucrez, cautam si incercam sa vedem ce se poate face. Nu ma refer la asa-zisele experimente care s-au facut si se fac cu zgomote – pentru mine sunt zgomote, nu muzica – eu vreau sa imbin muzica adevarata, aceea pe care si omul de pe strada o intelege, cu sunete si culori diverse.”

 Mihaela Ursuleasa, pianista

Catalina Ioancea
Foto: Julia Wesel; arhiva personala a Mihaelei Ursuleasa

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Vedete-Personalitati