Interviu cu scriitoarea Petronela Rotar: ”Mă cunoașteți de undeva?”

Jurnalistă, blogger, devenită scriitoare nu chiar peste noapte, ci după ce a testat pe blog reacțiiile cititorilor, mamă a doi copii, cu o experiență de viață pe care a ales să o împărtășească în scris, cu o sinceritate și talent care cuceresc publicul.

petronela-rotar

În ultima vreme a apărut o seri-e de scriitoare de succes, necu-noscute până mai ieri. Inde-pendente, frumoase, cu job-uri, cu familii, talentate. Ca și cum au stat ascunse până acum, așteptând momentul potrivit spre a se arăta publicului. Am fost tentați să asociem tagma scriitorilor cu masculinul, să privim mediul literar dominat de bărbați, în care au pătruns timid o Ana Blandiana, o Nina Cassian doar printr-un noroc și o întâmplare a sorții. Ceea ce este interesant, însă, la aceste apariții pe firmamentul literaturii, e că scriitoarele provin din blogosferă. Din acest număr vom face cunoștință cu câteva dintre ele și, poate, nu e o întâm-plare că autoarele au fost publicate la editura Herg Benet. Azi, Petronela Rotar, autoarea volumului ”O să mă cunoști de undeva”, lansată în luna mai.

Ești ziaristă în Brașov. În paralel ai avut și ai o intensă activitate de blogger. Ai ajuns scriitoare. Cam ce procent din fiecare te reprezintă și în ce mod s-au influențat unul pe celălalt? Cum ai reuşit într-un timp record să aduni o comunitate atât de numeroasă?

Scriitor eşti sau nu eşti, nu ajungi. Uite, Kennedy Toole a murit crezând că nu e scriitor şi fără să fi fost publicat nicioda-tă, s-a sinucis din cauza eşecului de a i se fi refuzat cu îndârjire publicarea ro-manului „Conjuraţia Imbecililor“, care după moartea sa a fost premiat cu Pulitzer. A fost scriitor până la capăt, deşi nu a ajuns unul, în timpul vieţii lui. A publica o carte nu te face scriitor, ci autor publicat. Asta am ajuns şi eu. A scrie mă reprezintă, în momentul acesta, cel mai mult, 99%. Jurnalismul mi-a fost vocaţie o vreme, în paralel, însă în ultimii ani m-am simţit tot mai departe. Iar blogger nu m-am simţit niciodată, privesc blogul meu ca pe un spaţiu de expoziţie la ceea ce scriu. Nu ştiu cum am adunat în timpul acesta scurt atâţia oameni, nu mi-am propus şi nici nu am visat asta, nu am făcut ceva programat, am scris şi atât, iar oamenii au venit spre mine, au adus şi pe alţii.

Credo-ul tău e „despieliţarea“, „descarnarea“, „mă jupoi, mă desfac bucăţi şi mă dau“, cum zici chiar tu. De unde a pornit această abordare? Pentru că este și mult risc în această sinceritate.

Așa a fost la prima mea carte. Sigur că voi continua să scriu şi aşa, dar nu numai aşa. Eu scriu din mine, nu a fost nici aici ceva gândit, nu am prospectat piaţa şi apoi am decis să scriu denudat, despre mine, ci a fost mai degrabă un exerciţiu terapeutic, de cunoaştere, pe care îl practic de ceva ani, iar acum am făcut-o public. Sigur că exista un risc, mi l-am asumat, dar se pare că intuiţia mea a fost corectă, extrem de mulţi oameni s-au regăsit în scrisul meu.

În ultimele luni, ai lansat cartea într-un tur de forţă în mai multe oraşe. Cum i-ai simţit pe oameni în raport cu scriitura ta?

E adevărat, am bătut ţara în lung şi în lat, iar acum am fost invitată şi la Chişi-nău. Am fost primită foarte bine peste tot, sălile au fost pline, iar feedbackul oamenilor incredibil. Unul dintre cele mai mari câştiguri spirituale pe care mi l-a adus scrisul meu este afluxul de oa-meni buni, frumoşi, calzi, pe unii dintre ei i-am cunoscut, cu unii am rămas apropiaţi, iar asta e cea mai mare mulţumire a mea.

Scriitura ta este o proză lirică de o sensibilitate ce atinge fibre profunde. Ai reuşit cu ea într-o lume dominată de limbaj agresiv si abrupt. Cum îţi explici acest lucru?

Cred că oamenii au nevoie şi de sensibi-litate, într-o lume tot mai alienată, alie-nantă şi vertiginoasă, care ne sleieşte dar şi aspreşte în fiecare zi. În esenţă, oamenii sunt fragili, plini de temeri şi anxietăţi, dar poartă măşti care să le ascundă aceste sensibilităţi cu care se tem să defileze, ca să nu fie excluşi, marginalizaţi, arătaţi cu degetul. Eu mi le-am scos, am umblat cu ele la vedere, iar ei s-au regăsit, au primit confirmarea că nu sunt singuri, le-au îmbrăţişat, poate, şi acceptat. Asta îmi scriu mulţi. Cartea mea a devenit terapie şi pentru ei, iar eu am crezul acesta, că poezia, literatura vindecă.

petronela-rotar-2

Cum e omul Petronela Rotar dincolo de scriitura sa?

Deşi scriu mult despre mine, sunt cel mai înverşunat critic al meu, scriu des-pre mine cu multă ironie, mă iau conti-nuu peste picior, sunt amară. Aşa că mi-e destul de greu să povestesc despre mine fără să mă iau la mişto. Vorbind serios despre omul din mine, îmi place să cred că e tot mai echilibrat. Lucrez mult cu mine, sunt foarte atentă la ce scriu, gândesc, fac. Sunt tot mai împăca-tă cu mine şi simt că mi-am găsit dru-mul pe care l-am visat şi căutat mereu. Muncesc mult, pe toate planurile, uneori mă extenuez şi visez la vremuri în care să pot scrie mai mult şi să pot lupta pentru supravieţuire mai puţin. Cred că omul este aşa cum transpare din ceea ce scriu, chiar încerc să nu mă mistific, să nu propun o varianta mai bună a mea, retuşată, ci dimpotrivă, căci since-ritatea absolută mi se pare singura cheie posibilă către un scris bun, autentic.

Avem tendinţa de a privi după vreme cu alţi ochi ceea ce scriem. Tu cum îţi vezi acum cartea?

Aşa cum am arătat şi în carte, eu privesc tot timpul altfel scrisul meu: acum poate să îmi placă şi să mi se pară absolut ok, pentru ca o oră mai târziu să am mari dubii dacă mai am voie să scriu vreun rând vreodată. Aşa sunt eu şi nu ştiu dacă voi reuşi să scap vreodată de relaţia asta pe care o am cu scrisul meu. Cel mai adesea îmi place cartea mea.

Ne poţi spune ceva despre viitoarea ta carte? Pentru că e sigur că nu te vei opri aici. Şi, pentru Dumnezeu, când ai timp să scrii? Eşti o mamă care îşi creşte singură doi copii şi ţine o casă. O încurajare pentru toate mamele care îşi spun câteodată „nu mai pot“.

Viitoarea mea carte va fi o carte de pro-ză scurtă, cel mai probabil va ieşi la toamnă-iarnă, dar am în lucru şi un ro-man, deşi e impropriu spus că lucrez la el, căci e pus în aşteptare până voi termina proiectele la care sunt prinsă acum. Deci, după cum vezi, nu am tim-pul pe care mi-l doresc sau de care am nevoie să scriu, dacă ar fi după mine numai asta aş face, există zile în care scriu fără oprire, nu dorm, nu mănânc, e ca o transă, însă asta se întâmplă rar pentru că nu îmi permit să îmi pun viaţa deoparte şi să scriu aşa. Trebuie să merg la serviciu, să gătesc copiilor, să vorbesc cu ei, să fac curat (am o mică obsesie în zona asta) şi mai am şi viaţă socială. Cel mai adesea scriu noaptea, iar asta îmi reduce mult din timpul de somn. Însă de scris, scriu zilnic şi tot zilnic citesc, căci cititul mi se pare indispensabil nu numai scrisului, ci şi vieţii.

Autoarea despre ea însăși

„Am 37 de ani şi scriu continuu texte sau poeme la mine în cap. Unele devin cărţi, altele texte pe blogul meu. Scriu brutal despre mine şi despre ce mă doare pe mine. Cresc singură doi copii, care acum sunt adolescenţi. Mi-am înmormântat primul iubit, am supravieţuit unei avalanşe, unei furtuni pe mare şi la două căsnicii. Iarna, mă dau cu placa, una dintre marile mele plăceri pe care nici avalanşa nu a reuşit să o îngroape. Sunt braşoveancă şi foarte mândră de asta. Doar vara nimic nu mă poate ţine departe de mare.“

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate