Interviu cu scriitoarea Ana Barton: ”De inimă roșie cu lapte dulce”

Un alt volum lansat de noua generație de scriitoare din blogosferă face furori. Cartea Anei Barton, „Prospect de femeie“, trezește reacții extreme – ori îți place, ori o detești. Cale de mijloc nu există.

ana-barton-1

Anul 2014 a fost benefic pentru femeile talentate la scris. Doar Editura Herg Benet a descoperit două scriitoare, ale căror cărţi, deşi aflate la debut, se bucură de un real succes. Mă refer aici la Petronela Rotar (pe care aţi avut ocazia să o cunoaşteţi deja) şi Ana Barton. Cristina Nemerovschi, care face furori cu literatura sa dark (nefiind debutantă, însă tot un produs Herg Benet), nu mai are nevoie de prezentare. Ana Barton a acceptat să se dezvăluie, conform « prospectului de femeie », cum altfel? Şi să ne lase să intrăm în trecutul ei interesant, un amestec de religie cu cele lumeşti, şi chiar la ea acasă, când scrie şi când nu scrie.

« Mi s-a-ntâmplat să mi se spună şi grammar nazi »

Ai apărut din „neant“, nu tu o croni-că a unui „reputat critic“, nu activi-tate febrilă în reviste literare, parti-cipări la cenacluri şi concursuri. Dar scrii atât de bine încât lumea se în-treabă unde ai fost până acum?

Nu ştiu dacă „neant“ nu-i un cuvânt cam… prăpăstios. Glumesc, bineînţeles. În revistele literare am scris, dar cu mult timp în urmă. La cenacluri am fost, tot de mult, dar am preferat să-i ascult pe alţii şi să-mi fac ucenicia. Eram cuminte, dar nu din vreun complex, ci din timidi-tate. Consideram că n-a venit încă tim-pul să mă manifest literar; era vremea acumulării şi a dezmeticirii. De la 15 ani, când am scris ultima „poezie“, c-am fost un copil normal, adică poet, şi până la 37 de ani, n-am mai scris nici un text li-terar. Am făcut doar publicistică. Până n-am simţit eu că s-a copt cerneala-n stilou, n-am scos colile din sertar.

Cât despre concursuri, prea adâncă subiec-tivitatea. Cu criticii literari „reputaţi“ nu ştiu cum e; cartea mea, „Prospect de fe-meie“, e prea proaspăt lansată. Oricum, mă aştept şi să le placă, şi s-o desteste. Singura atitudine pe care n-o scontez e aia călduţă. Însă sunt câţiva oameni ca-re se-ndeletnicesc serios şi profesionist cu critica literară şi care-au scris despre ea: Dora Constantinovici, Ani Bradea, Marius Ghilezan, Horia Ghibuţiu. Şi mulţi alţi oameni, lectori profesionişti, pătimaşi deopotrivă, ale căror opinii îmi sunt foarte importante. Altfel, editorial vorbind, am apărut brusc, lumea încă nu şi-a revenit din şocul apariţiei unei noi „vedete“. Sunt autoironică, da. Esenţial e să n-am habitudini de cometă.

ana-barton-2

Care a fost parcursul tau educativ şi cât din fiecare segment de viaţă te ajută în scriitură?

Ce e drept, am un parcurs eclectic şi, pe alocuri, ar putea spune lumea, bizar. Am făcut la liceu Filologie-Istorie, apoi, la facultate, Teologie şi Litere, pe urmă am vrut un master în Cultură şi Civiliza-ţie Ebraică, în acelaşi an cu admiterea la master înscriindu-mă şi la doctorat, unul în Psiholingvistică. Aşadar, sunt un caleidoscop, nu alta. După patru ani, studiile doctorale am ales să le-ngheţ şi nu le-am mai dezgheţat niciodată. În scriitură, mă ajută absolut orice-mi ajunge, conştient ori ba, prin toate sim-ţurile alea şapte. Asta fiindcă eu consi-der că misterul e al şaptelea simţ ome-nesc. Şi care le iubeşte pe toate celelalte.

Într-un fel, se decantează tot ce ajunge la mine, indiferent prin ce sursă. Apoi, fierb miresmele astea la foc iute sau do-mol, depinde de stare, încarc rezervorul şi-ncep să scriu. Sunt recunoscătoare tuturor „sunetelor“ de viaţă din care-mi distilez scriitura. Sigur că şcolile contea-ză, dar nu foarte mult. Uite, de exemplu, studii de artă nu am, dar sunt autodi-dactă în domeniu, iar asta-mi dă o oa-recare specializare. Adică nu doar stu-diile te formează. Da, ele-ţi pot da sau nu o direcţie. Însă niciodată nu termină omul să se formeze.

Scrii îngrijit, așa cum am mai spus, împletiri de cuvinte ce te ung pe suflet. De ce şi cum „Inimă roşie cu lapte dulce“ şi cui te adresezi?

Ce aseptic sună cuvântul „în-gri-jit.“ Vorbim despre acribie, despre faptul că, pentru a-nţelege un mesaj, fie el artistic ori pur informativ, este obligatoriu să utilizezi corect limba în care faci acest lucru. În cazul meu, româna. Asta cred, aşa performez şi nu mă clatină nici o acuză de pedanterie. Mi s-a-ntâmplat să mi se spună şi „grammar nazi“. O, da! Sigur că da. Asta sunt. Nu poţi deco-da nici cel mai facil mesaj, dacă nu este redat corect gramatical înainte de orice. Un exemplu ar fi folosirea corectă a virgulei, semn de punctuaţie care limpe-zeşte sensurile într-un enunţ. „Hai să mâncăm, copii!“ versus „Hai să mâncăm copii!“.

Aşadar, sunt nu doar împă-cată, ci chiar fericită cu dragostea mea pentru rigoarea limbii materne. Ştii, în România, toată lumea vorbeşte limba română şi-o poate şi scrie chiar, însă extrem de puţini fac aceste două lucruri şi bine. Foarte binele e deja rarisim. Şi pentru că vorbeai de-mpletiri de cuvinte, ei, bine, faptul că eu citesc de cel puţin trei ori un text după ce-l scriu – şi sunt foarte aten-tă atât la formă, cât şi la sensuri – îmi oferă confortul lingvistic şi literar de care am nevoie pentru acele împletituri de cuvinte care sunt instrumentele de cea-sornicar bătrân cu ajutorul cărora pot descrie acurat şi artistic deopotrivă o stare sau o-ntâmplare.

Numele blogului a fost o mare provocare pentru mine. Nu găseam nici unul care să mă reprezinte. Şi mi-am rugat prietenii să-mi spună cum mă văd ei, ce cred ei că m-ar „vorbi“ mai bine. Au râs toţi şi s-au mai şi mirat pentru că de obicei eu sunt aia care dă nume noi şi trăsnite. Petronela Rotar a fost cea care mi-a zis: „Ană, eu m-am săturat de aşteptat blogul tău şi lasă-mă cu numele potrivit. Uite, am citit astă-iarnă un text de-al tău pe Catchy, unul care se numea «Inimă roşie cu lap-te dulce». Cred că-i foarte bun, că expre-sia asta a ta seamănă cel mai bine cu tine.“ Iar eu am zis „Hai, să trăieşti tu bucuroasă!“ şi-am dat drumul blogului. Dar era şi-un fel de teamă acolo, aia de om care ţine un blog: cum naiba să scriu numai eu, cum adică să mă pro-duc numai eu? Tocmai de aceea am o rubrică, „Ospecioi“ i-am spus, dedicată invitaţilor mei. Mă adresez oricui îi plac poveştile. Eu asta sunt, o povestitoare contemporană. Am completat abia de vreo lună secţiunea „Despre“ a paginii de Facebook a blogului. Am scris aşa: „Loc de dat cu moalele.“

ana-barton-3

„Dependența de citit e singura benefică pe lumea asta, singura care nu alienează.”

Copiii nu prea mai citesc azi cărţi. Dacă ai avea o putere, ce ai face?

Nu citesc pentru că vremurile noi le-au adus plăceri noi. Şi, vorba lui Solomon Marcus, nu sunt deloc mai puţin deştepţi decât generaţiile care au citit. Sau, dacă vrei, nu mai citesc în copilăria mică. O fac mai târziu, începând din adolescen-ţă. E absolut firesc, copiii sunt foarte bi-ne ancoraţi în lumea de azi şi o repre-zintă mult mai fidel decât noi. Da, ai dreptate: cu excesele care vin, din păca-te, la pachet cu asta: Facebook, internet în general, telefoane mobile etc. Aici e diferenţa cea mare: dependența de citit e singura benefică pe lumea asta, care nu alienează. Nu-mi mai bat la cap co-pila să citească mai mult pentru că am obţinut, evident, inversul. O las să-şi descopere ritmul ei, să-şi trăiască viaţa ei: şi cea de cititor, şi în general. Nu trebuie ca Rada să fie o Ană reloaded.

Descrie-mi o zi de lucru şi una de weekend din viaţa ta de familie.

Şi eu cum să fac diferenţa? Că seamănă uneori până la identitate. Sunt matinală pentru că sunt o fiinţă eminamente di-urnă. Nu pierd nopţi pentru că nu pot, nu fiindcă n-aş vrea, măcar câteodată. Dac-o fac, a doua zi sunt niţel ameţită şi abia după prima noapte dormită sunt cu adevărat terminată de oboseală. Ciudat bioritm. Mă trezesc carevasăzică foarte de dimineaţă, înaintea tuturor, îmi beau cafeaua în timp ce pisicile cerşesc aprig şi atenţie, şi hrană umedă, iar apoi se joacă violent, de juri că-şi vor scoate ochii, eu încercând să citesc câte ceva, însă mai mult nereuşind, îmi pregătesc hainele şi plec valvârtej, cu paşi mari şi alergaţi – nu ştiu să mă plimb! – la birou.

Dacă se-ntâmplă să mă lovească o idee de scriitură, până n-o-ntrupez, nu pot face nimic altceva. Apoi, îmi văd liniştită de treabă. Seara, plec acasă, cu toată strada trecând prin mine, ca şi la venire, orice venire. Iar acasă râd cu bărbatul şi copilul, ne povestim ale zilei, dansăm, gătim, spălăm, dereticăm, deh, ca toată lumea. În weekenduri, ori ne căutăm bucuriile pe-acasă, ori prin oraş, la film, la teatru, cu prietenii. Negociem cu Rada cât ne ţin băierile creativităţii, că-i deja mare şi vrea să stea mai mult cu prietenii ei, ceea ce-i absolut natural. Suntem o casă de „râzători“, fie că stăm în ea, fie că luăm drumurile-n picioare.

Vei mai scrie cărţi? Ce fel de cărţi?

Da, voi mai publica două cărţi de proză scurtă. Apoi, mă voi aşeza lupeşte la pândă şi voi aştepta prada primului roman care-mi va ieşi în cale. Primul din alea două care se scriu concomitent în capul meu şi se bat cu sârg şi patimă care să iasă primul. Dar, în timpul trava-liului romanului, ca să nu simt că stau degeaba, voi scrie, evident, proză scur-tă, că asta-i o dragoste sintetică şi ar-zoaică, başca fără de moarte, însă, trag nădejde, cu bătrâneţe mişto inclusă.

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate