Interviu cu Horia Mihail: Pianul călător revine mereu acasă

Putea să nu fie pianist. Putea să rămână în America. S-ar putea ca, peste ani, să aibă  restaurantul lui. Deocamdată, este solist concertist al Orchestrelor și Corurilor Radio, și umple sălile de concert în lume și în țară, împărțind cu noi emoții pe care doar muzica poate să le nască.

Horia Mihail

Eşti muzician la prima generaţie. Deci, se poate.

Dar la fel este și Radu Lupu. Pe părinții lui chiar i-am cunoscut, erau prieteni cu bunicii mei: tatăl era avocat iar mama, profesoară de franceză. Mama mea este medic stomatolog – încă profesează, în ciuda faptului că se apropie de 70 de ani. Tatăl meu a fost finanţist şi avocat. Sunt primul muzician din familie şi, probabil, şi ultimul.

Fiica ta, Sandra, nu studiază muzica?

A refuzat cu îndârjire. A asociat muzica de la bun început cu plecările mele de acasă. În noiembrie 2007 am avut două concerte consecutive, unul la Sighişoara şi unul la Târgu Mureş. Eram plecat de acasă deja de vreo zece zile. Mi-am făcut socoteala că de la Sighişoara, într-o oră şi ceva ajung la Braşov. Am ajuns acasă după miezul nopţii. Singurul moment în care aş fi putut s-o văd era dimineaţa, s-o duc la grădiniţă. Eram obosit, urma să plec imediat la Târgu Mureş şi era o zi de-asta ploioasă, întunecoasă, friguroasă. Ne-am suit în maşină, maşina rece, înfofoliţi amândoi. Şi ea, din spate, la un semafor, mă întreabă: „Horia,” (aşa îmi spune) „tu, când erai mic, ştiai că o să cânţi la pian?” „Da.” „Şi ştiai că o să ai atâtea concerte?” „Da, ştiam.” „Şi ştiai că o să fii atât de mult plecat de acasă?” „Da, ştiam.” „Atunci de ce nu te-ai făcut altceva?”

Are ureche muzicală şi simţ al ritmului, însă n-a vrut. I-am cumpărat chitară, n-a vrut. I-am cumpărat vioară, n-a vrut. Pian are, nu vrea. E foarte talentată la lucrurile care au de-a face cu manualitatea, la grafică. Mi-am dat seama de când avea doi ani şi ceva, nu ştia să vorbească dar a desenat-o pe mama ei. Foarte sugestiv, semăna. De curând, am fost cu ea la soţia unui prieten, să ia nişte ore de desen. Am stat o oră şi ceva, a făcut o natură statică destul de complicată, cu un vas, cu o eşarfă… şi le-a făcut din creion, excepţional, cu umbre, foarte fain. Eu n-aş putea. N-o să meargă neapărat la liceu de arte plastice. Deocamdată, e la şcoala germană, mai are încă un an.

fiica-sandra

Cum ai ajuns la pian?

Absolut întâmplător. Părinţii mei locuiau în Bucureşti, dar eu am stat la bunici, în Brașov, până a venit vremea să merg la şcoală. S-a pus problema dacă eu şi sora mea să mergem la Bucureşti sau să rămânem în Braşov. Până la urmă, consiliul de familie a decis că e mai bine să rămânem la Braşov. Bunicii pensionari, aer curat, oraşul mai liniştit şi aşa mai departe. Am căutat şcoală. Unul dintre considerente era învăţarea limbii engleze. Singura şcoală din Braşov care avea limba engleză din clasa a II-a era Liceul de Muzică. Erau două variante: ori pian, ori vioară. Voiam vioară. Dar m-a convins până la urmă tatăl meu: „Dacă o să fii avocat, sau medic, sau arhitect, e mai bine să ştii să cânţi la pian, că dă bine în societate.” Când am ajuns eu în clasa a II-a, s-a scos limba engleză, însă am rămas cu pianul. După câteva luni de studiu, am avut un minirecital cu piese uşurele, însă peste nivelul clasei I. După alte două sau trei luni am avut un concert ceva mai important la sala Dalles. Pe la sfârşitul clasei I am debutat ca solist cu orchestra liceului. Şi lucrurile au început să meargă şi să ia amploare, ca bulgărele de zăpadă. În condiţiile în care, în clasa a IV-a, a V-a, a VI-a aveam concerte ca solist al diverselor filarmonici din România, inclusiv cu Orchestra Naţională Radio, nici nu s-a mai pus problema ce voi face.

Și atunci, de ce ai absolvit matematică-fizică, la „Andrei Șaguna”?

La Şaguna am ajuns din încăpăţânarea mea şi bine am făcut că am fost încăpăţânat. Iarăşi s-a întrunit consiliul de familie în clasa a VIII-a – se desfiinţase Liceul de Muzică din Braşov – şi s-a pus întrebarea: merg mai departe la un liceu de muzică din Bucureşti sau rămân să studiez cu profesoara Stela Drăgulin, la Braşov? Decizia unanimă a fost să rămân la Braşov, lucru care-mi convenea şi mie. Însă ai mei voiau să mă dea la un liceu mai uşurel, care să-mi permită să lipsesc, unde să nu fie concurenţă prea mare. Acel liceu se chema „Unirea”, pe vremea aceea era liceu de filologie. Dar eu am vrut să fiu mai aproape de generaţia mea şi să fac liceul „Andrei Şaguna”. Şi atunci i-am şantajat. Le-am spus că n-o să scriu nimic la examen, o să iau nota 1, o să pic, o să ajung la un liceu agroindustrial şi s-a terminat. N-aş fi făcut asta, dar ei m-au luat în serios. La „Şaguna”, director era profesorul de matematică Bogdan. Din fericire, era meloman. Era abonat la Filarmonică, ştia despre cine este vorba. Am avut noroc de colegi şi de profesori înţelegători. Am avut un tratament privilegiat şi am făcut uz de acest privilegiu, am mai şi chiulit: sub pretextul că studiez, mai pierdeam vremea cu golănaşii.

Deci, până la urmă, studiul muzicii nu este un sacrificiu…

Ba da, este. Trebuie să sacrifici anumite lucruri. Chiar din clasa I, a II-a, sunt 3-4 ore de studiu pe zi care îţi dai seama că sunt peste orele de şcoală şi peste teme. Nu am avut voie să fac nici un sport în afară de înot. Atât familia cât şi profesoara mea să temeau că o să cad şi o să-mi rup mâna la schi sau o să-mi stric poignet-ul la tenis, că o să fac entorsă la volei… Mai târziu, în adolescență, m-am apucat să fac şi sport, într-un mod mai periculos decât ar fi trebuit: am căzut la fotbal şi mi-am rupt mâna, am înţepat o minge la baschet şi mi-am rupt degetul. De ce ţi-e frică nu scapi.

Cu turneul «Pianul călător», organizat în parteneriat de Centrul Cultural Media Radio România, Asociaţia Culturală Accendo şi Radio România Cultural, ai ajuns în toate colțurile țării…

În ultimii 6-7 ani, lucrurile s-au dezvoltat în România. Dar în urmă cu 8 ani, când am început turneele, chiar am nimerit în locuri în care nu se cântase nciodată muzică clasică. Peste tot am avut numai surprize plăcute, mai ales în orașele mai mici. Vin spectatori, mulți oameni. Anul trecut, am avut vreo 400 de oameni la Deva, 500 la Tecuci, 700 de oameni la Roman. România nu-i chiar așa pampas cum cred mulți. Faptul că majoritatea populației este deculturalizată este din vina exclusivă a surselor media. E adevărat că dacă transmiți un concert de muzică clasică n-ai audiența unui show de o calitate îndoielnică. Dar zece minute pe zi de muzică bună – și nu doar clasică, dar și rock sau jazz – ar trebui să fie transmise
obligatoriu pe toate posturile.

Cu câțiva ani în urmă, aveam concert la Focșani, cu Alexandru Tomescu și cu Răzvan Suma, și ajungeam prea repede. L-am sunat pe organizatorul local și am întrebat care liceu are un pian. Mi-a spus că la Liceul «Al. I. Cuza», există keyboard în sala de festivități. Am ajuns acolo îmbrăcați în blugi, cu tricouri. Toată sala plină de elevi și profesori, stăteau și în picioare. Am crezut că au fost aduși cu japca. Le-am zis: „Cine nu vrea să fie aici, să meargă la o cafea, la un fotbal, la baschet…”. Nimeni nu s-a clintit. O fată din spate s-a ridicat: „Noi suntem aici fiindcă vrem să fim” . Am cântat zece minute, le-am spus câteva chestii despre noi. Seara, la concert, nu că era ateneul neîncăpător, dar au fost copii – tineri, de clasa a XI-a, a XII-a – așezați pe jos, pe scenă. Deci funcționează chestia asta, s-o facă cineva!

horia-mihail-2

Un muzician este, de obicei, foarte atașat de instrumentul lui. Dar pianul nu-l poți lua după tine. Cum e întâlnirea cu un pian străin?

Asta vine cu experiența. Chiar dacă claviaturile sunt identice, nici un pian nu reacționează identic cu altul. În mod normal, în Occident, o mare sală de concerte are 5-6 piane și fiecare pianist le încearcă și își alege. La noi sunt filarmonici în țară care nu au un pian performant: Brașovul, Târgu Mureș, Satu Mare… E destul de trist. Sunt piane bune la Craiova, la Timișoara, la Iași, la Cluj, la Sibiu. Dar și astea sunt consumabile. În timp, se strică. O
filarmonică serioasă schimbă instrumentele o dată la 4-5 ani.

Cât poate să coste un pian bun?

Cel mai scump pian costă undeva, la 130-140 000 de euro. Pentru o primărie e mizilic. Dar mai bine fac un rond de flori care costă un milion de euro.

Gurmand?

Nu sunt gurmand, sunt creator de mâncare – asta e cu totul și cu totul altceva! Am învățat să gătesc de nevoie. Când am plecat în Statele Unite nu știam să fac decât cartofi prăjiți. Îmi place să reproduc mâncăruri care par imposibil de reprodus, pe care le găsesc în diferite restaurante, sau să inventez. Pot să mă laud cu cea mai bună mâncare indiană pe care am mâncat-o în România – și nu sunt singurul care o laudă. Am acasă o colecție impresionantă de condimente, nu mixuri, le amestec eu. Nu pot să zic că sunt maestru în ale bucătăriei, dar aș putea să conduc o bucătărie de succes – și probabil că o să fac chestia asta la un moment dat, când n-o să mai vreau să călătoresc atât de mult, peste vreo douăzeci de ani, habar n-am. Atunci chiar aș vrea să am restaurantul meu. Îmi place foarte mult să am invitați, nu gătesc doar pentru mine.

Te-ai gândit să rămâi undeva, în lume, în Statele Unite?

Nu. Chiar dacă am avut poziția de profesor asociat la Boston University, o poziție greu de obținut. N-am făcut nici un demers nici pentru cetățenie, nici pentru drept de muncă. N-a fost pe placul meu ideea de a locui altundeva decât în România. Așa, temporar… a fost un temporar foarte lung, zece ani, dar să rămân acolo? Nu m-am gândit niciodată la asta.

De ce e necesară muzica?

De ce e necesară? Imaginează-ți o lume în care nu există muzică!

 

Autor: Mihaela Serea.

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Timp Liber