Inima fetitei mele

Aida Maria Popescu
Cand esti mama si cand vezi ca soarta se inversuneaza impotriva propriului tau copil, ca nu poti face nimic si ca sperantele ti se scurg una dupa alta din suflet, fericirea de a fi mama incepe sa devina disperare. Nu stiu, poate ca spun vorbe mari acum, dar incercarea cumplita prin care am trecut cu fetita mea, Aida, mi-a schimbat felul in care privesc viata.

Stiu ca Dumnezeu i-a oferit Aidei sansa unei noi vieti, dar privind in urma nu ma pot opri sa nu ma cutremur. Imi trec prin minte socul initial, cand Aida Maria abia implinise trei luni si am aflat, dupa un control la Spitalul „M.S. Curie“, ca se nascuse cu o malformatie de cord care ar fi sfarsit prin a o ucide si apoi intrebarile fara numar care au urmat acelui diagnostic cu multe cuvinte de neinteles. De ce tocmai copilul meu, cum a fost posibil, ce sa facem, unde sa merg, cine o va opera, cu ce bani sa o putem salva? Dar mai mult decat orice, simt si acum, teama. Spaima de zi si noapte ca micuta mea se va sfarsi fara sa pot face nimic.

Patru ani de lupta cu moartea
Desi Aida a fost suspectata de o afectiune cardiaca inca de la nastere, din decembrie 2002, la Maternitatea Campina, ea nu fusese luata in evidenta vreunui sistem de monitorizare si nici n-a intrat, pana la operatie, intr-un program national care ar trebui sa existe pentru copiii cu malformatii congenitale de cord. Pana la un punct, tot ceea ce s-a facut in drumul catre salvarea ei a depins doar de ajutorul primit de la oameni de suflet si de tenacitatea noastra, a parintilor.

Pentru multi, faptul ca nimeni nu ne dadea sperante, ca nimeni nu ne spunea unde si cum ar fi putut fi operat copilul, ca si costurile uriase ale unei operatii in strainatate, pe care nici daca vindeam tot ce aveam nu le puteam suporta, ar fi insemnat capitularea. Dar noi am avut in minte doar un gand: „Nu se poate sa se sfarseasa asa. Trebuie sa gasim o salvare, este imposibil sa nu reusim“.

Medicii de la Budimex ne-au scris pe foaia de diagnostic indicatia de operatie, atunci cand Aida ar fi avut zece kilograme. Asta daca fetita mai traia pana atunci, daca nu ar fi venit o noapte sau o zi in care inimioara ei sa se opreasca brusc si definitiv. In afara acestei indicatii pur teoretice, de manual medical, nimeni nu facuse vreo precizare privind locul unde ar fi putut fi facuta o astfel de operatie.

Au urmat ani de asteptare si de cautari cu sufletul la gura. Au fost clipe in care eu si sotul meu, sau bunica Aidei ori matusa ei, cu care locuim impreuna, stateam si ii numaram bataile inimii. Au fost secunde de groaza cand fetita se ineca putin, cand tusea, si momente de spaima pe la usile camerelor de garda. Au fost ani intregi in care imi tremura sufletul la cel mai mic semn de febra al fetitei si ma rugam la Dumnezeu sa nu cumva sa se intample ceva, nici macar sa nu raceasca.

O speranta s-a ivit cand am fost trimisi la Spitalul Militar din Bucuresti, unde se mai operau si copii, atunci cand echipa organizatiei „The Heart of Children“ venea aici in misiune. Si, chiar in acel interval, echipa era la Bucuresti. Aida a fost investigata prin cateterism, dar speranta ni s-a risipit repede dupa un raspuns care parea definitv ca o sentinta: copilul nu poate fi operat, din lipsa de aparatura adaptata.

Aida avea atunci aproape un an si noi nu gasisem inca o cale de iesire. Ni s-a spus ca exista o sectie similara la Cluj si, cand am reusit sa mai strangem ceva bani, in iunie 2006, cand Aida avea deja trei ani si jumatate, am mers si acolo. Aici am avut prima raza de speranta: ni s-a spus ca in noiembrie, echipa „Heart of Children“ urma sa vina si sa opereze pentru prima data la Cluj, iar Aida a fost programata. Si eforturile noastre au fost rasplatite: primul copil operat la Cluj de medicii de la „Heart of Children“, condusi de celebrul chirurg prof. dr. Vittorio Vanini si de echipa clinicii din Cluj, a fost fetita mea.

In ziua aceea m-am rugat cel mai mult la Dumnezeu, iar cand usa salii de operatii s-a deschis, primul lucru pe care l-am facut a fost sa pun urechea la pieptul Aidei ca sa-i aud inima. Da, inima ei batea tare si curat, era alt sunet, stiam, fiindca in atatia ani invatasem sunetele inimii ei ca pe Tatal Nostru, mai ceva ca un doctor. Era un sunet sanatos, ferm. Si am stiut ca chinul meu se sfarsise. Era noiembrie 2006 si trecusera aproape patru ani de chinuri, de tratamente si de zile si nopti traite cu spaima de moarte, dar atunci cand am plecat acasa de la Cluj, stiam ca era bine si ca fetita mea va trai.

Aida Maria Popescu

Cele doua surori se joaca la etajul viitoarei lor case.

 

Ceea ce nu stiam atunci si am aflat abia peste doi ani, a fost ca, fara ca noi sa stim, cineva, in afara echipei medicale de la Cluj, ne ajutase. Doina si Alexandru Popa, doi oameni cu suflet urias si asociatia lor „Inima copiilor“, fusesera cei care organizasera, cu insistente si sacrificii, aceasta prima misiune a echipei profesorului Vanini la clinica din Cluj si mentinerea Aidei pe lista de interventii.

Acum Aida are noua ani, merge la scoala aici, in Cornu de Sus, in clasa a doua, unde invata foarte bine si mai are o surioara, Amalia, care merge la gradinita. Aida este plina de energie, ca orice copil de varsta ei, se joaca, alearga, rade si face toate nazdravaniile pe care le fac copiii, fara nici o opreliste si absolut nimic nu aminteste de calvarul prin care a trecut.

Reusita operatiei parca ne-a deschis si noua viitorul, parca ne-a dat aripi sa facem proiecte de viitor, sa ne gandim la ceva mai bun pentru noi si pentru fete. Fiindca in toti acei ani de agonie, de cautari si de drumuri fara sfarsit, parca nu mai conta nimic, nu mai aveam suflet pentru nimic. Ne-am decis acum sa incepem si sa extindem casa veche batraneasca, din lemn, in care locuiam, si care, la drept vorbind trebuia marita de multa vreme, caci este destul de micuta si stateam cam inghesuiti.

Acum insa, sotul meu, care lucreaza in constructii, a inceput sa inalte un etaj casei, sa faca o terasa pentru fetite, sa le facem fiecareia camera ei si, incet-incet, casa prinde contur, iar la sfarsit va arata tare dragut si va fi o adevarata casa pentru familie. Aida, care a implinit de curand noua ani, si Amalia, care are doar cinci ani, sunt teribil de incantate de noile noastre planuri de viitor, isi deseneaza viitoarele lor camere, stabilesc cum vor pune mobila si unde si ce decoratiuni vor fiecare. Si bineinteles, imediat ce se intorc de la scoala si gradinita, isi fac temele si apoi dau fuga sa se joace „pe terasa in casa noua“…

Aida Maria Popescu, Doina Popa

Impreuna cu Doina Popa, de la asociatia Inima copiilor"

 

Asociatia Inima Copiilor

Aida Maria Popescu a fost diagnosticata cu „DSV tip malalignement posterior mare, cu sunt stanga-dreapta. Coartactie aortica istmica larga. Canal arterial permeabil. Hipoplazie arc aortic. Hipertensiune arteriala pulmonara secundara severa“ si cu indicatie operatorie. Pentru ea si pentru cei peste 1.200 de copii nascuti an de an cu malformatii de cord operatia pe inima inseamna sansa lor la viata. O sansa care de multe ori atarna de timp, de zile sau ore, de aparatura, de distanta sau de foarte multi bani.

O sansa care se poate irosi fiindca nu exista clinici unde sa poata fi operati, iar in lipsa corectiei chirurgicale, o treime dintre acesti copii mor inainte de a implini un an. Pentru a-i ajuta, Asociatia „Inima Copiilor“ a demarat proiecte ample pentru infiintarea unor clinici de chirurgie cardiaca pediatrica.

La Institutul Inimii din Cluj, asociatia a procurat pentru sectia de pediatrie aparatura cardio-chirurgicala de 475.598 euro si a reusit sa sprijine cu aproape un milion de euro infiintarea departamentului de chirurgie cardiaca de la Spitalul de Copii „M.S. Curie“ din Bucuresti, proiect care inca se desfasoara.

Mai multe despre „Inima Copiilor“, campaniile pentru ajutarea copiilor cu malformatii congenitale de cord si felul in care te poti implica, gasesti pe www. inimacopiilor.ro.

Adrian Ciltan; foto: arhiva personala a intervievatei

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii