În proba vieţii, Roberta aterizează în picioare

Gimnastica românească se află într-un punct de răscruce, după ce, în toamnă, lotul de fete a părăsit Campionatul Mondial cu cel mai slab rezultat. O nouă generație se ridică, însă, în spate. Iar Roberta Radu face o figură aparte.

roberta radu

Agitație și forfotă mare în sala de sport a școlii 24 din Capitală. 24 de fetiţe ca nişte păpușele zboară, mărunte și emoționate, dintr-o parte a sălii în alta. Cu fruntea sus și picioarele întinse ca un arc, sar, se răsucesc în aer și aterizează sigur sau ezitant. Nu contează, sunt încă în timpul repetițiilor pentru spectacolul pe care îl vor ține în fața părinților.

Execută cu grație și coordonare elemente tehnice la sol, adesea cu grad mare de dificultate. Piruetă, salt dublu, roată, linie acrobatică spre înainte și spre înapoi. Încă o dată și încă o dată, până când cele două antrenoare, Mariana Câmpeanu-Silișteanu și Adriana Mușat, le fac semn că sunt gata, încălzite, pot începe. Se dă drumul la spectacol, iar puștoaicele își fac intrarea pe „All I Want For Christmas Is You“, în aplauzele familiilor.

Una dintre fetițe, Roberta Radu, de doar 8 ani, are galerie numeroasă: în public se află nu numai mama, Daniela, ci și nașii, care îi poartă de grijă ca de propriul copil, și o prietenă a mamei, atentă să filmeze integral spectacolul – pentru Andreea, sora mai mare cu trei ani a Robertei, nevoită să lipsească azi pentru a se pregăti la olimpiada de geografie.

Sunt prezentate, una câte una, toate fetițele. „Acest copil poate ajunge o mare valoare. Dacă va continua să fie la fel de sănătoasă și de muncitoare, sperăm ca peste ceva ani să o vedem participând la marile competiții mondiale“, spune Mariana Câmpeanu când vine rândul Robertei.

Doi copii „mult peste medie“

Și nimeni nu speră mai mult decât Roberta. A început gimnastica pe când avea patru ani. Calea spre acest sport îi fusese netezită de câteva coincidențe. Pe de o parte, o înclinație nativă – „făcea tot felul de acrobații prin casă, la doi ani mi-a sărit de pe dulap“, își amintește mama.

La rândul ei, își petrecuse copilăria visând că poate într-o zi o să calce pe urmele Danielei Silivaș: „Eu în loc de oracol, cum își făcuseră toate colegele mele, aveam albume cu gimnastică.“

Generațiile s-au schimbat, la fel și idolii, iar acum patru ani, la Europenele de gimnastică, Roberta nu s-a mai dezlipit de televizor, fascinată de reprezentațiile fetelor. „Era aprilie, înainte de Paște, și după încheierea competiției nu am mai avut liniște, nu mai știa nimic altceva decât gimnastică. I-am promis că o duc după Sărbători.“

roberta radu3

Inițial, au mers la Palatul Copiilor, la orele de gimnastică ritmică. De acolo au fost îndrumate către Clubul Sportiv Școlar Dinamo. În paralel, mergea și la o sală de escaladă (cățărări), dar la care a fost nevoită să renunțe atunci când a intrat în clasa I. Mama a încercat să o convingă și pe Andreea să facă un sport, însă prioritățile surorii sunt altele.

A învățat să citească de la patru ani, iar în urma unei evaluări psihologice concluzia a fost că are capacitatea mentală a unui copil cu doi ani mai mare. Încă de la creșă mamei i s-a pus în vedere că fata e înzestrată cu o inteligență mult peste medie, că nu are voie să irosească acest dar și că trebuie să facă tot ce îi stă în putere să o înscrie la cea mai bună grădiniță și, apoi, școală. Și nu a fost simplu pentru o femeie singură, fără posibilități materiale – dar a luptat, a alergat, a implorat şi, în final, a reuşit.

Andreea e azi o elevă de nota 10, prea perfecţionistă, crede mama („Dacă ia un 9, se termină lumea, dacă e bolnavă, refuză să lipsească“), ceea ce duce la acumulări de stres aproape nefireşti pentru un copil de doar 11 ani. Nu este şi cazul Robertei. „Probabil că încă nu realizează câtă presiune presupun marile competiţii, dar ar fi extraordinar dacă ar rămâne aşa relaxată.“

În clasele 0 şi 1 a fost la aceeaşi şcoală ca Andreea, „Titu Maiorescu“, însă de anul acesta s-a mutat la şcoala 24, aflată la câteva sute de metri de centrul de pregătire de la Dinamo, și unde e sprijinită și de învățătoare, și de doamna directoare. Îi place mult la şcoală, iar doamna antrenor, pentru a o susține suplimentar, a aranjat să participe gratuit la cursuri de pregătire suplimentare.

Nu are viață ușoară, dar s-a obișnuit. Pentru că stă într-un cartier periferic al Capitalei, în fiecare zi pleacă înainte de 7 de acasă, are școală până la 11, după care trece strada spre CSS Dinamo, unde se antrenează până spre 3 după-amiază, iar de la 4 se întoarce la școală pentru două ore de meditații.

Pe urmele Larisei Iordache

„Toți copiii ar trebui să facă gimnastică măcar până la 9 ani. Impune disciplină, dezvoltarea sinapselor, responsabilizare, autocunoaștere și încredere în forțele proprii. Aducându-I la sală, le cumperi copiilor sănătate. E un sport greu, dar frumos“, spune Mariana Câmpeanu la finalul spectacolului.

„În Roberta avem speranțe mari, cred că va progresa enorm dacă evoluează ca până acum. E un copil foarte puternic, cu potențial imens, dar în gimnastică, totul depinde de sănătate, muncă și noroc.“ Noroc să nu te  accidentezi la glezne, genunchi sau umăr, traumatisme care pot pune punct carierei. Noroc să nu cunoști tracul, să ai poftă de concursuri, nu teamă.

roberta radu2

Iar Roberta pare a fi făcută din stofa potrivită.

La fel ca Larisa Iordache, celebră pentru atitudinea degajată și zâmbetul cu care urcă pe aparatul preferat, bârna.

Același ca al Robertei. Similitudinile nu se opresc aici: ambele studiază la școala 24 și sunt rezultatul muncii de șlefuire duse de Mariana Câmpeanu.

Speranța este ca ambele să rămână în istoria sportului drept fetele care au readus gimnastica românească în prim-planul marilor competiții internaționale.

CUM POŢI AJUTA

Jurnal de fapte bune este un proiect derulat de Asociaţia Pentru Familie, cu sprijinul Caroli şi în parteneriat cu Libertatea şi Fundaţia Ringier, prin care 16 de copii fără posibilităţi materiale, dar cu performanţe în sport, muzică, arte sau învăţătură, vor primi timp de un an burse lunare în valoare de 1.000 de lei.

„Sunt unii oameni care renunţă la primul hop, alţii care luptă până la capătul speranţei. Din această categorie fac parte Roberta, sora şi mama ei, o femeie care de o viaţă nu are parte decât de obstacole şi durere. Şi care, aproape miraculos, a reuşit să crească doi copii extraordinari.

Bursa oferită Robertei în cadrul proiectului Jurnal de Fapte Bune este meritată cu prisosinţă şi ne dorim din tot sufletul să contribuie la dezvoltarea acestui copil atât de bun“, spune Laura Duşleag, directoarea Asociaţiei Pentru Familie.

Text: Mirona Hrițu
Foto: Vlad Chirea

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate