In dinastia Beligan s-a ivit o scriitoare

Anamaria Beligan are 46 de ani, este mama a doi copii si a refuzat sa semneze un act de casatorie. Iar spiritul artistic mostenit isi spune cuvantul: este o scriitoare de succes, desi a debutat tarziu in lumea literelor.

Anamaria Beligan, fiica cea mare a actorului Radu Beligan, traieste de peste 20 de ani in Australia, unde, impreuna cu partenerul ei de viata, Valeriu Campan, a infiintat o companie independenta de productie video.

Este absolventa a sectiei de regie film (promotia 1981) a Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica "I.L. Caragiale" din Bucuresti, dar adevarata vocatie, aceea de scriitoare, si-a descoperit-o ceva mai tarziu. Prima sa carte publicata in Australia a fost foarte bine primita de critica literara. 

Proveniti dintr-o familie de artisti, care s-a dezbinat pe cand erati copil. Vreti sa ne povestiti cum v-a marcat divortul parintilor?
Aveam cinci ani atunci, dar pot sa spun ca despartirea lor mi-a folosit, pentru ca m-am ales cu patru parinti in loc de doi.

Sigur ca este dureros, dar parintii mei au ramas buni prieteni – lucru rar intre doi oameni care au divortat! Toate sarbatorile, aniversarile, vacantele le petreceam cu cele doua perechi de parinti.

Mama mea, Dana Crivat, s-a casatorit ulterior cu dramaturgul Horia Lovinescu, iar tatal meu, nu mai spun cum se numeste, cred ca stiti, este casatorit acum pentru a treia oara, cu Marica Beligan.

Mama a fost a doua sotie a lui Radu Beligan, dupa Nineta Gusti. Am doi parinti biologici cu totul si cu totul minunati, care au fost si continua sa fie pentru mine niste modele de viata. Din aceste casatorii si divorturi m-am ales, de asemenea, cu doua surori si un frate, pe care ii iubesc foarte mult. Eu sunt cea mai mare dintre ei.

Dvs. de ce nu v-ati casatorit cu acte?
Traiesc cu acelasi om de peste 20 de ani, avem impreuna doua fete, una de 19 ani si cea mica de 13 ani, o firma, o casa si multe alte proiecte prezente si viitoare. Am respins ideea de casatorie in primul rand pentru ca vin dintr-o familie in care mai toti au fost multiplu casatoriti, recasatoriti si divortati, deci nu acord prea multa importanta acestei hartii.

De asemenea, pentru ca sunt o fire foarte libera. Iar in ceea ce priveste numele, nu am vrut sa-mi schimb numele pentru simplul motiv ca sunt foarte mandra de el. Cand esti departe, constiinta asta a apartenentei la o familie artistica sau literara devine foarte importanta, devine inca un element de identitate.

Celebritatea tatalui v-a influentat cariera?
Nu. Celebritatea tatalui mi-a influentat plecarea. Aici aveam acest "stigmat" – eram fetita lui taticu’, orice s-ar fi intamplat.

Nu era convenabil?
Nu. Nu-mi convenea pentru ca, intamplator, credeam in puterile mele. Si am vrut sa demonstrez ca aceste puteri exista si dincolo de sfera de influenta a tatalui. Plecand, am putut trece acest examen. Nu-i mai putin adevarat ca o data ce m-am eliberat de apasarea numelui, ma bucur de privilegiul de a face parte dintr-o dinastie artistica.

Totusi, dintre toate meseriile posibile, ati ales una foarte apropiata de actorie, ati facut regie de film.
Faptul ca mi-am ales o profesie nu se datoreaza numelui, se datoreaza genelor si mediului in care am crescut. Am crescut intr-o casa cu multe carti, unde se discutau tot timpul chestiuni intelectuale, despre teatru si film. Era firesc sa mi se transmita interesul pentru acest domeniu. Dupa ce mama s-a casatorit cu dramaturgul Horia Lovinescu, am trait in casa cu ei. Deci, pe unde ma invarteam, gaseam aceleasi subiecte de discutie.

De cand scrieti?
Ca profesionist al scrisului, ca sa zic asa, scriu de la varsta de 32 de ani, deci nu de foarte multa vreme. Literatura m-a gasit cand eram formata si trecuta de toate scolile, experientele initiatice, exilul, eram deja asezata in matca.

Spuneti ca literatura v-a gasit. Nu s-a intamplat invers?
Nu. Am fost genul de adolescent fara porniri lirice, care nu scria niciodata poezii sau jurnale. Sigur, mi-a placut foarte mult sa citesc si cinemaul este si el o forma de a povesti. Dar niciodata nu mi-am propus sa fiu scriitor. Pur si simplu s-a intamplat.

Eram in Australia si am hotarat la un moment dat sa fac un masterat in lingvistica. In cadrul acestor cursuri, existau si niste materii optionale, si una dintre ele era un fel de laborator de scris, unde faceam mici experimente. Si cand le citeam in fata colegilor, toata lumea se prapadea de ras. Erau intr-adevar comice si, cum se stie, umorul este foarte greu de comunicat intr-o limba straina. La sfarsitul cursului, profesorul mi-a spus: "Anamaria, faci o crima daca nu scrii".

Si mama credea foarte mult in aptitudinile mele literare, de mult ma batea la cap sa scriu. Asa ca, gandind ca pot impusca doi iepuri deodata – sa-l multumesc pe profesor si s-o fac fericita pe mama – am scris prima nuvela din viata mea la 32 de ani impliniti. Am trimis-o la vreo zece reviste literare prestigioase, dintre care trei au zis DA. A fost o victorie – eu fiind scriitor nascut intr-o alta limba! – si de atunci am inceput sa scriu, sa public continuu in reviste.

Iar prima mea carte, A Few More Minutes with Monica Vitti, o culegere de proza scurta aparuta anul trecut in Australia, a fost nominalizata pentru un premiu. Au fost doar trei carti pe toata Australia nominalizate pentru Cea mai buna carte de proza scurta. N-am luat premiul, dar pentru mine chiar si nominalizarea a fost o mare victorie.

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Vedete-Personalitati