Îmblânzitorii de cai

 

Ioana şi Simion Crăciun par două vedete coborâte din filmele western. Ea, arhitectă născută în înima Transilvaniei, la Cluj, subţire şi delicată, cu privirea mândră şi plină de poveşti şi de depărtări; el, Simi, născut şi crescut în „patria cailor”, la Herghelia de la Beclean, apoi şcolit vreun deceniu într-ale dresajului, prin Belgia, serios şi niţel încrâncenat pe viaţa asta parşivă, dar ascunzând un suflet bun ca pâinea caldă.

Cei doi împărtăşesc o pasiune devenită un mod de viaţă, care i-a făcut să renunţe la meseriile lor şi la viaţa de oraş: ei cresc cai, majoritatea salvaţi de la moarte, pe care îi transformă în cai de călărie, apoi îi învaţă pe copii echitaţia, dar şi cum să iubească şi să îngrijească animalele.

„Povestea noastră împreună a început cu puţin timp în urmă, în anul 2008, dar dinainte să ne cunoaştem, eu şi Simi aveam acelaşi vis: să avem o fermă cu cai, câini şi pisici.


Atunci, în 2008, l-am cunoscut pe Simi, care începuse de vreo trei-patru ani să ridice un refugiu pentru cai, în comuna Şieu-Sfântu, aproape de Beclean şi la vreo sută de kilometri de Cluj, să-l aranjeze şi să pună la punct totul, un refugiu unde salva cai abandonaţi, rău trataţi, aproape sălbăticiţi, pe care nu-i mai voia nimeni şi pe care l-a botezat «Caii Lupilor» fiindcă aşa li se spune pe aici cailor acestora ai nimănui, sortiţi pieirii, lăsaţi pradă lupilor. Ideea lui m-a emoţionat din clipa în care am auzit de ea, mi s-a părut de o extraordinară omenie şi m-a prins fără putinţa să mai dau înapoi.

Apoi, mi s-a părut şi un răspuns trimis de undeva visurilor pe care le purtam în mine, fără să ştiu prea bine de unde să încep pentru a le împlini: să locuiesc într-un colţ de natură curat, patriarhal şi liniştit, să mă plimb călare pe dealuri, să trăiesc o viaţă cât mai aproape de natură“, povesteşte Ioana. 

O dublă lecţie de dragoste

Vorbeşte apoi cuminte despre dragostea lor iscată acolo sub culmile împădurite ale munţilor Bistriţei, despre logodna, căsătoria şi primul lor copil, un băieţel care acum abia ce deschide ochii pentru a vedea culorile lumii.

Apoi despre mutatul din Cluj în Şieu şi decizia de a dezvolta împreună ideea pornită din suflet şi din pasiunea pentru cai, despre munca grea de la herghelia lor devenită acum aproape un «ranch» cu locuri de cazare, cabane, lecţii de echitaţie, tabere pentru copii, drumeţii şi concursuri de călărie, dar şi cu expediţii călare de câte o săptămână-două, către adâncimile pasului Tihuţa, drumul Dornei şi culmile misterioase unde stăpânea sau mai stăpâneşte încă nemuritorul conte Dracula.

„Primii cai cumpăraţi de Simi au fost cai salvaţi de la căruţă – ori erau prea tineri pentru a trage un car plin de lemne din pădure, ori nu vroiau să tragă şi erau bătuţi – apoi încet-încet, în mica noastră herghelie şi-au făcut apariţia lipiţani, semigrei şi metişi, cai salvaţi de căratul poverilor, de la abandonul în grajd sau la abator, fiecare cu povestea lui impresionantă, au fost îmblânziţi, iubiţi, îngrijiţi şi au devenit nişte animale cu adevărat educate pentru echitaţie şi drumeţii cu turiştii. Prima a fost Partout, o iapă rebelă pe care nu o mai vroia nimeni fiindcă nu trăgea la căruţă şi nu se lăsa potcovită, şi cu care Simi a lucrat aproape un an de zile; au fost apoi Vola şi frumosul Tinu, care a fost ţinut opt ani închis într-un grajd, şi Rada, un pursânge englez abandonat, apoi Ţuţi, Cosmo, Sarah sau Graf, cai perfect sănătoşi, respinşi de Herghelia de la Beclean, deoarece nu intrau în standardele de culoare sau de performanţă.

Toţi caii, cînd au venit la noi, erau aproape sălbatici. Nu erau obişnuiţi cu oamenii, nu puteai să te apropii de ei şi în nici un caz să-i călăreşti. Simi i-a îmblînzit, i-a făcut să se acomodeze cu prezenţa omului, i-a învăţat să meargă la pas, la trap şi la galop. Ei au devenit, de fapt, partenerii noştri şi cu ei, cu toţi, am încercat să schimbăm mentalitatea oamenilor care consideră că, dacă nu sunt de rasă nobilă, caii sunt buni doar să tragă la plug sau la căruţă“, povesteşte Ioana.

Expediţii călare de o săptămână

Aşa că, în fiecare an cei doi soţi adaugă câte ceva, evoluează şi aduc lucruri noi în oferta turistică, mizând spun ei, pe faptul că echitaţia în România dă semne de dezvoltare. La început s-au ocupat doar de drumeţii călare, apoi au decis să predea şi cursuri de călărie pentru începători, după aceea să organizeze tabere pentru copii şi workshop-uri. „Anul nostru are numai două anotimpuri: vara şi iarna“, surâde Ioana, ridicând din umeri într-un fel de scuză mută: „ce să-i faci, decoamdată atât… Curajoşii încep să vină la «Caii Lupilor» din luna mai şi sezonul turistic se poate prelungi chiar până în decembrie, dar după aceea sezonul este mort, deşi vrem să ridicăm un manej acoperit şi să dezvoltăm şi facilităţi de iarnă. Acum însă, avem timp să ne facem planuri pentru sezonul ce urmează, să mai mergem în concedii, să mai facem câte o schimbare sau o renovare la refugiu şi la cele două cabane «Şura» şi «Stâna». În schimb, vara nu cred că avem vreo zi din săptămână liberă, iar weekend-urile sunt cele mai aglomerate: avem zile în care facem doar cursuri pentru începători, copii sau adulţi, apoi altele în care ne ocupam de expediţiile călare. Simi este ghidul ecvestru, el merge pe traseu zi de zi (petrece câte cinci-şase zile în şa), iar eu mă ocup de restul – mâncare, cazare, transport bagaje, rezervări la alte pensiuni.“

„Nu-i un hobby, e viaţa noastră”

„Sunt zile ocupate în totalitate fiindcă, pe lângă munca efectivă pe care o facem, turiştii au nevoie de atenţia noastră permanentă. În general străinii sunt cei care vin pentru excursiile de o săptămână, rezervă din vreme şi cer drumeţii aventuroase, în sălbăticia naturii, stil western, uneori şi echipament de călărie şi pălărie, apărători sau pelerină în caz de vreme rea, dar nu sunt mofturoşi.

Se călăreşte cam şase ore pe zi, în care se fac în medie 30 de kilometri, cu bagajele puse pe şei, cu apă şi mâncare, facem popasuri, mâncăm şi găsim cazare pe traseu. Poate nu credeţi, dar este aşa cam ca în Vestul Sălbatic“.

Ba, cred, îi spun, cred că se poate, cred că o familie de tineri cu mai mult suflet decât zece oameni la un loc, se poate încăpăţâna şi se poate lupta pentru ca visele lor frumoase şi neştiute să devină realitate. Pentru a face ceva „special”, ceva „bine” la care nu s-au gândit alţii. Chiar dacă asta înseamnă ore şi zile de muncă grea, renunţări, griji, oboseală şi tracasări fără număr. Undeva în Occident, ideea lor le-ar fi adus probabil celebritatea, la noi, prea puţini ştiu despre ei, despre cum salvează caii sortiţi unei soarte crude şi încă mai puţini îi ajută. „Mulţi nu înţeleg că ăsta nu e hobby. Este ocupaţia noastră de zi cu zi“, spune Ioana Crăciun şi râde dacă o întrebi de ce a ales bătaia asta de cap, de ce face un lucru care poate nu-i va aduce prea mulţi bani, de ce nu se apucă de un doctorat, de proiectat case, ori de ce nu scrie o carte.

Râde şi ridică iarăşi din umeri: „Poate că aşa trebuie să fie. Poate că aşa e drept, să fie cineva care să ofere o şansă vieţii acestor animale nobile şi extraordinare. Iar pentru noi e cea mai frumoasă ocupaţie din câte există”.

Mai multe despre „Caii Lupilor“ şi povestea Ioanei şi a lui Simion Crăciun pe: caiilupilor.com
 

Autor: Adrian Cîlţan

Foto: Ovidiu Grovu

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii