Horaţiu Mălăele: Actoria este o taină!

Linişte. Filmul s-a terminat. „Funeralii fericite“ – un film la care ai vrea să plângi, dar nu ai când, pentru că eşti prea ocupat cu râsul. Un film în care, dincolo de scenele de viaţă, dincolo de ipotezele asupra morţii, e multă dragoste, simţită în fel şi chip, exprimată în fel şi chip – aşa cum ştie, aşa cum poate fiecare dintre personaje.

700 de spectatori, în sala slab luminată, au rămas tăcuţi, încă sub vraja celor ce s-au întâmplat pe ecran. Echipa de realizatori s-a aliniat deja în faţă, s-au spus câteva cuvinte, apoi s-a lăsat tăcerea. Nu mai vrem nimic.

Cu toţii îl aşteptăm pe actorul protagonist şi totodată regizorul filmului, Horaţiu Mălăele, care trebuie să vină dintr-o clipă într-alta, direct de la teatru, de pe scenă.

Chiar dacă distribuţia este plină de nume mari, de talente speciale, nu poţi să nu recunoşti – ca şi în fiecare spectacol de teatru în care joacă – cine este motorul, locomotiva care trage totul după sine.

La un moment dat, Bogdan (Mălăele, desigur) răspunde la telefon şi iese în grabă din sală. Rumoare: „a venit, e aici…“. În aplauzele şi strigătele noastre, intră simplu şi grăbit şi spune câteva cuvinte: „Mai bine mai târziu decât niciodată!

Ştiţi cum se zice… «dacă cine trebuie să fie nu e… cine e nu trebuie să fie», deci eu o să plec“. Întotdeauna găseşte o formulă cu sare şi piper prin care să-şi scurteze discursurile, pentru că, se pare, nu-i place să se etaleze în afara scenei sau a ecranului.

Se bucură de fiecare dintre cei prezenţi, împarte cu generozitate pupături… (Nu ştiu cum, m-am ales şi eu cu o pereche.) E tot numai dragoste şi entuziasm.

Aseară, înainte de spectacolul cu „Măscăriciul“ de la Teatrul „Bulandra“ – o bijuterie pe un text de Cehov, în care joacă alături de blândul şi generosul Nicolae Urs – i-am răpit un pic de timp şi o mulţime de gânduri.

„Funeralii fericite“ – se poate spune că este un film despre moarte?

Este şi despre moarte. Nu sunt de acord cu etichetarea asta a unui film, sau a unei opere de orice fel, într-o unică direcţie – în afară de cazul în care cel care a clădit-o e interesat de lucrul ăsta, să aibă o unică direcţie. Părerea mea e că filmul are un traseu polisemic şi fiecare îşi va alege ce va dori din el. Cred că e mult mai bogat decât a vorbi numai despre viaţă şi despre moarte.

Cum arăta ideea aceea pe care aţi avut-o şi care a stat la baza filmului?

Era un sinopsis pe o pagină, care povestea într-un fel scurt ce aţi văzut dvs. lung, în film. Eu nu am avut nici ambiţia, nici puterea şi nici răgazul să scriu un scenariu. L-am găsit în schimb pe Adrian Lustig, care este şi talentat şi extrem de eficient, care a putut să facă acest lucru şi iată că a avut loc această întâmplare.

Are vreun sens să localizăm undeva, în spaţiu, această poveste?

Nu, n-are nici un sens. De-asta nici nu i-am găsit o locaţie anume. Este undeva, pe Pământ. I s-ar putea întâmpla oriunde şi oricui, cred. De fapt, se şi întâmplă. Dar aş vrea să stârnesc mai mult curiozitatea, pentru că ar fi bine ca toţi cei care nu l-au văzut, să-l vadă.

Ce are teatrul şi nu are filmul?

În primul rând, filmul românesc nu are audienţa pe care o are teatrul, nu are spectatorii pe care îi are teatrul. Este un public extrem de timid şi probabil şi refractar la ceea ce se numeşte, în mod generic, cinematografia românească. De ce, n-aş putea să spun.

S-ar putea să fie şi nemulţumit, s-ar putea să fie şi prudent, s-ar putea să… Nu ştiu ce bariere are de-l reţin să intre în sălile de cinema la filmul românesc. Poate că nu a fost invitat sau poate că invitaţia nu a fost atât de ofertantă.

Teatrul are un public fidel, cu totul şi cu totul excepţional, cum îmi place să zic, „maleabil şi ductil“, un public care se lasă după orice spectacol şi… citeşte tot articolul în ediţia de iulie 2013 a revistei Avantaje.

Autor: Mihaela Serea

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate