Gabriela, gălățeanca numită ”sfânta de Namibia”

O galațeanca, mama singura, a devenit prima femeie paramedic din Namibia, iar ambulanța fundației sale este, de multe ori, salvarea celor fara asigurare.

gabriela-teleman-2

Vorbeste tulburator într-un grai dulce moldovenesc, de parca ar fi plecat ieri din țara, despre povestea curajului sau, pe care îl crede si ea nițel nebunesc, despre ajutorul medical pe care îl da de 12 ani încoace si încercarile de a salva vieți dincolo de limita posibilului. Gabriela Teleman este din Galați si, plecata din România cu o fetița bolnava, a trudit ani în sir ca sa deschida porțile unui serviciu de urgența tocmai la capatul lumii, undeva între Atlantic si desertul african, în Walvis Bay, al doilea oras ca marime din Namibia. Dupa noua ani de lucru în sistemul de urgența de aici, Gabriela a creat, începând cu un microbuz vechi, botezat „Îngerul Albastru“, si cu un defibrilator primit de la actorul Dennis Quaid, propriul serviciu de urgența.

Printr-o fundație care sa-i ajute pe cei care nu au bani si pe care a numit-o „Saint Gabriel Community Ambulance Trust“, dupa numele ei, dar pe care toata lumea o stie de ani de zile drept: „Ambulanța Sf. Gabriela“. „Când ma gândesc la viața mea, nu ma surprinde ca sunt unde sunt și fac ceea ce fac. Cred ca anii copilariei îsi pun amprenta pe ceea ce facem și pe deciziile pe care le luam. Parinții mei – mama, o moldoveanca gospodina cu picioarele pe pamânt, iar tata un de_tept cu capul în contabilitate, dar cu mâinile amândoua pe stânga, un om care m-a iubit foarte mult, dar a stat foarte puțin în viața mea – s-au desparțit și tribunalul a împarțit și copiii exact ca bunurile comune: eu la mama și fratele la tata.

Am mers la Liceul Sanitar din Galați, secția tehnica dentara, cu o concurența ca la Medicina, unde de altfel visam sa ajung, dar nu am putut pentru ca mama nu avea serviciu și eu trebuia sa am grija și de ea. M-am casatorit repede, cu un marinar frumos, din flota de pescuit oceanic, care la o saptamâna a plecat pentru un an, iar la întoarcere, mi-a daruit o fetița, Silvana-Ana, care a devenit centrul universului meu. Însa în 1989, vestea ca Silvana are diabet insulino-dependent a zguduit tot acel univers. Chiar atunci soțul meu a primit un contract de cinci ani în Africa de Sud și mi-am zis ca asta e soluția. Mi-am împachetat o valiza și direct la avion, direcția Luderitz (Namibia), unde era soțul cu vaporul.

În mintea mea erau doar: Cristiaan Barnard, transplant de cord, Cape Town, miracole medicale… Nu existau însa. Nici miracole, nici vindecari uluitoare. Exista doar un sistem medical foarte bine pus la punct și controlul diabetului mult mai ușor. Am decis însa sa ramânem. Dar la Luderitz nu era școala în limba engleza pentru fetița și a trebuit sa ne mutam în Walvis Bay, care era în Africa de Sud. Deci soțul în Namibia și noi în alta țara, la 1400 de kilometri, separați de frontiera. Silvana, care știa bine engleza, a vorbit la telefon cu un medic cautându-mi serviciu, iar doctorul, uluit ca un copil îi cauta serviciu mamei, a acceptat și așa mi-am gasit primul loc de munca. Am aterizat în Walvis Bay, cu o valiza, cu Silvana de mâna și cu un cațel adoptat, Bonzo.

În 1994, fetița a facut pericardita și a trebuit sa fie dusa cu avionul medical de la Walvis, care tocmai fusese cedat Namibiei, la Windhoek, capitala țarii. Când am întrebat personalul de la „Aeromed Namibia“ venit sa ne transporte, de ce nu avem un astfel de serviciu și pe coasta, raspunsul a fost ca nu au cadre pregatite. Le-am spus ca eu am o educație medicala, dar nu sunt paramedic și mi-aș dori foarte mult sa fac asta, iar ei au acceptat și în doua luni am început munca. Am plecat la cursuri în Cape Town și am învațat cot la cot cu copii de vârsta fiicei mele, dar am devenit prima femeie paramedic din Namibia.

gabriela-teleman-1

Dupa câțiva ani de intervenții de salvare prin toata țara, am realizat ca trebuie sa fac ceva și pentru pacienții aflați la limita saraciei, ca acești oameni merita mai mult decât primesc și am hatarât sa pornesc propriul serviciu de urgența destinat în special celor saraci, un fel de SMURD namibian, construit și întreținut cu forțe proprii. Am pornit prin voluntariat, am înființat fundația „St. Gabriel“ cu banii mei și cu înca patru oameni pe care i-am convins, apoi încet-încet am demarat: o prietena avea un microbuz cu care soțul ei mergea la pescuit, pe care mi l-a donat și cu ajutorul oamenilor din comunitate l-am transformat în ambulanța.

Apoi, actorul Dennis Quaid, care turnase un film acolo, impresionat de munca noastra și de puținatatea mijloacelor, a venit într-o zi carând în spate un electrocardiograf cu defibrilator, pe care nici pâna azi nu stiu cum îl obținuse. Ambasada Spaniei ne-a donat o mașina, iar consulul onorific al Greciei ne-a daruit o targa automata. Si am pornit sa salvam oameni. Uneori si câte sase-sapte cazuri pe zi. Fara sa întrebam pe nimeni daca are sau nu bani sa plateasca ambulanța, daca are sau nu asigurare medicala. Viața omului este întotdeauna cea care primeaza, restul vin dupa. Anii acestia, la care s-a adaugat un divorț si lucrul în doua locuri, ca sa pot plati si facultatea Silvanei, au fost o experiența cât o viața de om. Am venit în contact cu oameni minunați, aflați în saracie la limita, dar și cu extrema cealalta, luxul, si am trait alaturi de diferite triburi, mergând la intervenții, în campanii medicale gratuite sau cu ajutoare.

Am stat o luna în mijlocul tribului himba, o luna ca o calatorie catre mine însami, în care am suferit, am plâns și am râs cu femeile himba. Am plecat  cu ambulanța plina burduf cale de peste 1000 de kilometri în inima savanei, unde nu exista curent electric, radio sau telefon. Cum au aflat ca este „doctor“ acolo nu știu, dar cert este ca veneau oameni din toate parțile și dupa nici doua saptamâni am ramas fara stoc de medicamente și a trebuit sa facem înca un drum“.

A avut, povesteste, si multe momente grele, în care nu stia daca va mai avea bani sa-si acopere cheltuielile, ba chiar vroia sa suspende serviciul, dar, ca prin minune, mereu se ivea câte un ajutor neasteptat si totul putea merge mai departe. Acum, fundația Gabrielei are sase ambulanțe dotate cu tot ce este necesar pentru accidente grave, traume si resuscitare, pe care lucreaza 14 paramedici, toți tineri localnici, mulți trimisi la specializare chiar de ea.

Fondurile vin doar din munca ei de medicina de urgența, prestata exclusiv în folosul comunitații, si, cu toate ca nu primeste nici o subvenție, are planuri mari: vrea sa ridice o baza moderna, completa, de servicii de urgența si are un proiect pentru un spital de copii și pentru un camin de batrâni. Îsi iubeste, spune, cu o pasiune nestapânita, profesia si crede ca si-a aflat locul sau în lume.

„Banuiesc ca a trebuit sa ajung aici si sa învaț multe lecții de viața. Am învațat cuvântul toleranța, sa nu judec și cel mai mult am învațat sa am grija de cei din jur. Dar aici, departe de țara si de prieteni, m-am descoperit de fapt pe mine. Mi-am descoperit puterile, talentele, dar și slabiciunile. Si neavând cui si unde sa ma plâng în clipele grele, mi-am transformat slabiciunea în forța calauzitoare“, mai spune Gabriela.

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate