Frumoasa mea familie (im)perfecta

Familie

Cand pornim la drum in viata nu stim nicodata daca va fi unul lin sau cu obstacole, de aceea cel mai bine este sa nu avem asteptari, ci doar incredere in Cel de Sus. E omeneste asa. Cum omeneasca este si dorinta de a avea copii frumosi, sanatosi, destepti, care sa ne umple sufletul de bucurii. Doar ca nu intotdeauna se intampla asa. Uneori soarta sau insasi viata ori cine stie cine decide altfel si tot ce iti ramane de facut este sa nu abandonezi. Este la fel de omeneste.

Pentru mine, bucuria de la nasterea celui de-al doilea copil al meu, Teodor-Alin, a fost inlocuita de mahnire, teama de viitor, incertitudine, dezamagire, caci micutul abia nascut avea Sindrom Down. Parca totul s-a prabusit in jurul meu, lumea imi intorsese spatele, iar amaraciunea a luat locul bucuriei: de ce eu, Doamne, de ce tocmai eu? Mi-am pus de sute de ori aceasta intrebare, le fel ca orice mamica din lume care a nascut un copil cu dizabilitati, caci viata mea s-a cutremurat si s-a rotit cu 180 de grade catre ceva total nou, necunoscut, care ma ingrozea.

Dupa ce a trecut socul, mi-am sters lacrimile si mi-am spus ca micuta fiinta din bratele mele, un copil frumos, vioi, cu ochii mici si negri, care se agata de viata cuibarindu-se la pieptul meu, nu are nici o vina si ca el merita de fapt tot restul vietii mele. Am hotarat in acele momente sa renunt la tot ce ar fi insemnat realizarea vietii mele personale si sa ma dedic educarii celor doi copii ai mei, Liviu si Teodor.

M-au calauzit cuvintele unui preot: „Cand cazi in praful strazii, nu ramai jos. Te ridici, te scuturi si iti continui drumul.“ Da, am stiut atunci, ca viata merge inainte cu bune, cu rele si cu toate daturile ei.

Au fost apoi ani si ani de munca, de ambitie si de imensa rabdare pana ce Doru, asa cum il alintam noi acasa, a devenit un tanar aproape normal. A fost grozav de greu dupa, cand ne-am trezit singuri in fata necunoscutului, a durerii si a incertitudinii, debusolati, caci nimeni nu ne spunea nimic concret.

A invatat totul singura
In Sectia de nou nascuti a Spitalului Judetean de Urgenta Alexandria, unde lucrez ca asistenta de pediatrie si unde s-a nascut de altfel si Doru, am lucrat ani intregi cu micuti cu dizabilitati, dar nu stiam cum trebuie sa procedez in propria mea familie si a trebuit sa invat totul de la capat. Am devenit un autodidact, nu am avut manuale si a trebuit sa le caut si sa le descopar singura, sa invat pas cu pas cum trebuie sa fac.

Am incercat sa ignoram „problema noastra“, sa ne purtam normal, sa acceptam situatia. Nu l-am ascuns pe Teodor de ochii lumii, ci l-am luat pretutindeni cu noi, facand abstractie de rautatile oamenilor de pe strada si doar asa a progresat destul de repede, a recuperat si s-a echilibrat. Un rol important in educarea si socializarea lui Doru l-a avut fratele lui, Liviu, care este astazi inginer, este casatorit si are o fetita minunata, Maria Alexandra, si care s-a straduit sa-i fie cat mai mult aproape, ajutandu-l si facandu-l sa nu se simta diferit.

Cand Liviu descifra tainele abecedarului, Doru facea primii pasi si rostea primele lui cuvinte. A fost apoi sprijinul constant al sotului meu, Marin, si el inginer proiectant, care nu a dat bir cu fugitii, asa cum fac unii tatici cand se naste un copil cu probleme. El a resimtit la fel ca mine socul adus in viata unor tineri (pe vremea aceea) de nasterea unui copil cu dizabilitati, dar nu a ezitat o secunda sa ne ofere tot ajutorul sau. A crezut in noi, in puterea noastra si in ajutorul lui Dumnezeu si mi-a oferit curaj, dragoste si optimism. Și asta nu este putin lucru, va rog sa ma credeti.

Astfel, am reusit sa corectam hipotonia musculara prin antrenamente facute zi de zi cu mine sau cu sotul meu, pe stadion sau in padurea Alexandria, si am muncit imens ca Doru sa recupereze intelectual. Acum, la 23 de ani, el este absolvent al Scolii Profesionale, scrie, citeste, foloseste calculatorul, vorbeste destul de coerent, face cumparaturi si practica sport, fiind de cinci ani campion Special Olympics la atletism, oina si baschet.

Medaliile castigate cu atata efort au o importanta speciala.“

Centru de zi si sportiv
Dupa absolvirea scolii, Doru isi dorea mai multa activitate, mai multi prieteni, iar eu, cunoscand multi copii cu dizabilitati si dorind sa-i ajut, sa le ofer o noua perspectiva asupra vietii, sa ajut la educatia si socializarea lor, am infiintat mai intai Asociatia „Dai o sansa“ si Centrul de zi „Sfantul Teodor“ pentru persoane cu Sindrom Down si alte dizabilitati.

Doru a fost incantat de idee si de faptul ca se va putea implica si el, a devenit presedinte „onorific“ si a inceput sa-i ajute pe copiii cu dizabilitati la programul educational. Asa cum ai face cu niste frati mai mici.

Timid, au inceput sa soseasca copiii, iar acum „familia mea perfecta“ de la asociatie, cum ii spun eu, numara 17 membri cu varste cuprinse intre 3 si 30 de ani, pe care am reusit, ajutati de parinti si de cadre didactice, sa-i aducem pe linia de plutire. Scriu, citesc pe silabe, vorbesc, folosesc calculatorul, deseneaza, spun poezii, danseaza, fac sport.

Pentru ei am infiintat si o a doua asociatie: „Sportul pentru persoane cu handicap din Teleorman“, care vrea sa ajute la socializarea acestor tineri, la recuperarea psihomotorie si corectarea deficientelor fizice, prin contactul cu stadionul, cu publicul, cu o intrecere sportiva. Au mers la concursuri si au obtinut trofee si medalii, iar asta le-a umplut inimile de bucurie. Poate parea putin, dar sunt realizari extraordinare.

Fotografie si teatru
Ideea de a merge la competitii a prins viata in mintile si inimile noastre si apoi, cu ajutor si multa munca, s-a transformat intr-o realitate care a adus multe satisfactii in vietile acestor copii greu incercati. Caci ei sunt extrem de sensibili, sunt fericiti si afectuosi. Au o inima mare, nu stiu sa minta, iar imbratisarea lor e sincera si plina de iubire. I-am invatat apoi multe traditii populare si dansuri din Teleorman, sa impleteasca si sa lucreze obiecte de artizanat pe care le-au expus la diverse ocazii, sa isi serbeze zilele onomastice…

Anul acesta avem un proiect deosebit, in care copiii vor descifra tainele fotografiei, vor face ei insisi poze si vor avea o expozitie cu lucrarile lor, apoi in preajma Sarbatorilor de Iarna, in colaborare cu Palatul Copiilor, vor prezenta o piesa religioasa, un omagiu adus Nasterii lui Hristos. Am trecut desigur si prin destule momente dificile, cand nu aveam spatiu, rechizite pentru copii, echipamente sportive si fonduri, dar nu vreau sa vorbesc despre ele, ci despre cum le-am depasit.

Gratie unor oameni inimosi si a Primariei Alexandria, am reusit sa obtinem un spatiu corespunzator si chiar o sala de sport modernizata si am realizat cat de minunat este sa schimbi viata acestor tineri a caror singura vina e aceea de a se fi nascut cu un cromozom in plus, o imprefectiune care este raspunzatoare de hipotonia lor musculara, de intarzierea psihomotorie si limbajul greoi. Si chiar daca nu iau la scoala nota 10, chiar daca nu sunt perfecti, sunt copiii nostri si trebuie sa-i iubim asa cum sunt.

Progresele facute de copii la Centrul de zi au atras sprijinul si respectul comunitatii si au readus zambetul demult disparut pe fetele parintilor.

Am scris trei carti
Pentru fiul meu Doru si pentru toti copiii din asociatie, care sunt cu adevarat familia mea, poate imperfecta in ochii altor oameni, dar perfecta pana la fericire pentru mine, am scris si doua carti: „Dincolo de aparente“, unde vorbesc despre viata lui Teodor, cu visurile, dorintele, realizarile si deseori cu neputinta lui, dar si despre metodele de lucru folosite in educarea lui si „Campionii destinului“, despre participarea acestor copii la concursurile Special Olympics.

De putina vreme am terminat o a treia carte pe care am intitulat-o „Lectie de viata“, unde prezint toate aceste activitati din asociatiile noastre, intersectate cu viata lui Doru. Intre timp, am absolvit si cursurile unui Institut European de Studii Naturiste, obtinand diploma de terapeut naturist, tot cu speranta de a ma ajuta sa alin suferintele oamenilor.

E mult, e putin? Sigur nu stiu, dar acum, privind in urma la copiii mei naturali si la cei „adoptati“ in asociatiile noastre, sunt sigura ca am facut ceea ce trebuie. Caci altfel, daca nimeni nu face nimic, ei vor ramane singuri, inchisi in lumea asta a lor, toata viata. Fara prieteni, fara intelegere, fara dragoste.

Maica Tereza spunea: „Daca ii judeci pe oameni, nu ai timp sa-i iubesti“ si eu asa am simtit ca trebuie: sa-i iubesc si sa le dau o sansa. O sansa de a se simti aproape de lume, de semenii lor, de a transforma un destin, aparent fara nici o perspectiva, intr-o existenta aproape normala.

Adrian Ciltan
Foto: Arhiva personala a intervievatei

 

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii