Femei care au curajul să schimbe lumea în care trăiesc

Cele mai relevante mărturii despre aspectele dramatice din viața cotidiană a acestor femei au fost revelate de scrieri literare, documentare și ecranizările lor care surprind efortul femeilor de a supraviețui într-o lume potrivnică lor.

femeie-burka

foto femeie cu burka via Shutterstock

Pe data de 16 ianuarie 2014, Amnesty International anunța ca, în primele doua saptamâni ale anului, autoritațile iraniene executasera deja 40 de persoane prin spânzurare. Iranul se afla pe locul al doilea, dupa China, în clasamentul țarilor care înca mai aplica pedeapsa cu moartea și organizeaza execuții publice pe stadion.

Femeile suspecte de adulter sunt omorâte cu pietre în vazul tuturor, cu ajutorul tuturor. Mai mult, autoritațile au elaborat reguli stricte pentru lapidare, legiferând atât tehnica pregatirii condamnatului (prin legarea lui într-un sac și îngroparea pâna la bust), cât și tehnica alegerii pietrelor (nici prea mici, dar nici prea mari, ca sa nu ucida dintr-o lovitura), astfel încât spectacolul sa dureze cât mai mult. Pe lânga faptul ca lapidarea în sine e o tehnica barbara, care nu ar avea ce cauta în secolul 21, perfecționarea aplicarii ei, tocmai pentru ca victimele sunt preponderent femei, este unul dintre aspectele care reflecta o societate profund misogina.

Documentar cutremurator

Aplicarea dreptului cutumiar și a legii islamice tradiționale Sharia îngreuneaza demersurile care ar putea sprijini lupta cu mentalitațile primitive si cu violența împotriva femeilor, mai ales în zonele rurale. Informații despre oprimarile suferite de femei în spațiul islamic au ieșit cu greu la iveala, dat fiind ca organizațiile internaționale pentru apararea drepturilor femeii nu sunt binevenite.

Cele mai relevante marturii au fost revelate inițial de scrieri literare sau documentare și de ecranizarile lor. De exemplu, romanul autobiografic „Numai cu fiica mea“ al scriitoarei nord-americane Betty Mahmoody, care surprinde efortul femeilor de a supraviețui într-o lume potrivnica lor. Cartea „The Stoning of Soraya M“ (Uciderea cu pietre a Sorayei M), scrisa de jurnalistul franco-iranian Freidoune Sahebjam, publicata în 1994, e bazata pe o poveste reala, și sta la baza filmului cu același nume. Pornind de la o întâmplare cutremuratoare petrecuta într-un sat din Iran, în 1986, narațiunea are în vedere și reacțiile pe care le-a generat lapidarea unei neveste nevinovate, atât printre membri comunitații, cât si pe plan internațional.

Curajul care ucide

Soraya e soția fidela a lui Ali si își traiește bucuria maternitații prin cei patru copii rezultați din casnicia lor. Soțul sau se îndragostește de o minora, cu care ar vrea sa se recasatoreasca, dar, pentru aceasta, are nevoie de acceptul pentru divorț al actualei soții. Faptul ca aceasta se încapațâneaza sa nu i-l dea, îl face sa o terorizeze și sa o umileasca, ba chiar sa o bruscheze si sa o loveasca în fața celor doua fiice si a celor doi fii. Atitudinea Sorayei e pe deplin justificata de statutul incert al unei femei singure cu patru copii; de aceea, prefera sa se sacrifice și sa ramâna captiva într-un mariaj lipsit de afecțiune și de orice perspectiva, atâta timp cât alternativa ar putea-o duce la incapacitatea de a-și întreține copiii, financiar.

Ali comploteaza cu primarul satului și o îndeamna pe Soraya sa aiba grija de un barbat vaduv. Soraya accepta numai daca e remunerata, însa cei doi barbați încep sa raspândeasca zvonuri despre infidelitatea femeii, îl șantajeaza pe vaduv sa confirme zvonurile și astfel femeia ajunge sa fie acuzata de adulter. E batuta și denigrata în fața fiilor sai, care ajung și ei sa fie întorși împotriva ei. Alaturi îi sta doar matușa Zahra, care o susține necondiționat și o îndeamna sa nu cedeze. Ea e cea care are curajul sa le reproșeze, atât oficialilor din administrație, cât și celor religioase din comunitate, nedreptatea, corupția, șantajul și vehicularea unor dovezi contrafacute și neconcludente.

Ponegrita pe nedrept și condamnata, fara o judecata prealabila, de barbații satului, Soraya e pregatita pentru lapidare. Chiar tatal ei e cel care arunca primul cu pietre, dar niciuna nu nimerește. Furios, Ali începe sa arunce el însuși, cu furie, cu patima, îndemnându-i și pe cei doi fii; treptat, începe sa arunce toata mulțimea, mai puțin vaduvul, care știa ca e inocenta. Tot Zahra e cea care dezvaluie, cu lux de amanunte, adevarul despre moartea Sorayei unui jurnalist de origine franco-iraniana, caruia i se defectase mașina când trecea prin satul lor, sperând ca nedreptatea sa fie cunoscuta. Deși popularizata, aceasta drama individuala, reprezentativa pentru o întreaga comunitate rurala din lumea iraniana, nu e izolata.

Arta militeaza pentru drepturile omului

Chadorul negru e purtat în continuare, acoperind femeia din cap pâna în picioare, pe alocuri fiind înlocuit cu un șal pestriț. 60% din populația universitara e feminina, femeile fiind destul de prezente și în cultura. Arta pare sa fie o supapa într-un spațiu opresiv și constrângator. Astfel, destul de cunoscute sunt doua scriitoare (o poeta – Parvin Etesami – și doua romanciere – Simin Daneshvar și Tahereh Saffar Zadeh ), o activista pe probleme religioase – Banu Amin, o regizoare de film – Pouran Derakhshandeh – și câteva actrițe de teatru și film – Parvaneh Masoumi și Leila Hatami. Dar celebritatea nu le scapa de supravegherea atenta a barbaților, gata oricând sa le vâneze abaterile de la regulile stricte prin care încearca sa le țina sub control.

Astfel, celebra actrița Lila Hatami, din filmul „A Separation“, premiat cu premiul Oscar pentru cel mai bun film strain în 2012, fost acuzata de încalcarea legii islamice pentru un sarut primit pe obraz la Cannes. Gestul de curtoazie din partea președintelui Festivalului de la Cannes, Gilles Jacob, a provocat furia activistilor pro-islamisti din Iran, care au cerut ca aceasta sa fie pedepsita prin biciuire pentru încalcarea legilor Islamului, gestul fiind considerat o ofensa în cultura islamica, atunci când e comis între persoane care nu sunt înrudite.

actrita

„Studenții Hizbullah“, un grup universitar apropiat de Garda Revoluționara – o structura religioasa care are rolul de a apara revoluția islamica din Iran – a înaintat o plângere autoritaâilor judiciare din Iran împotriva actriței, cerând pedeapsa maxima, respectiv 50 de lovituri de bici. „Faptul ca presedintele festivalului, Gilles Jacob, a încercat sa minimalizeze însemnatatea gestului care a declansat scandalul: „e un obicei obisnuit în Occident“, nu i-a împiedicat sa îl acuze ca a insultat condiția femeii din Iran.

„La acel moment, pentru mine doamna Hatami a reprezentat întregul cinema iranian, apoi a redevenit ea însasi în clipa urmatoare. Controversa bazata pe un obicei normal din Occident e lipsita de sens“, „un afront adus decenței femeilor din Iran“. Oficialitați din ministerul culturii au caracterizat apariția lui Hatami de la Cannes drept una „nepotrivita“ si „împotriva perceptelor religioase.“ „Femeia iraniana e simbolul castitații si al inocenței“. Ceea ce a inflamat spiritele a fost faptul ca actrița a purtat la Cannes o eșarfa în jurul gâtului, dar nu și-a acoperit creștetul capului, expunând vederii parul, lucru interzis în Iran.

Scena publica începe sa faca loc femeilor

Într-o societate profund patriarhala, vocea femeii se face greu auzita, iar talentul, sârguința, celebritatea nu sunt o garanție a dobândirii prea multor drepturi. Totuși, dreptul la vot și dreptul la munca, reprezinta oportunitați binevenite pentru a-și demonstra potențialul. În consecința, pe scena publica se gasesc astazi multe jurnaliste, medici, o ministra a Sanatații (Marzieh Vahid Dastjerd), câteva consiliere la nivel înalt si multe funcționare. Exista chiar și un Departament pentru Femei si Familie în cadrul Organizației de Cultura si Comunicații, dar eficiența lui nu se simte când e vorba de anumite drepturi fundamentale ale femeii.

Astfel, adulterul, interzis prin lege, se pedepseste prin biciuire sau spânzurare, iar, în cazul unui viol sau incest femeia e mereu cea vinovata. Fetele trebuie sa se casatoreasca virgine, iar divorțul se obține foarte greu. Se urmarește reducerea natalitații și se recomanda contracepția cu medicamente, dar avortul e ilegal și se pedepsește cu închisoare de pâna la 10 ani. Între execuția prin lapidare a Sorayei, în 1986 și execuția prin spânzurare a lui Jabbari, în 2014 nu e decât o diferența de procedura și de audiența.

Comunitații restrânse dintr-un sat izolat i-a luat locul întreaga comunitate internaționala. Neputința de a proteja o victima nevinovata a unui sistemimun la respectarea drepturilor femeii e dezarmanta. Ultimii 28 de ani au schimbat câte ceva la nivelul percepției locului femeii în spațiul public, dar nu și în direcția drepturilor și libertaților lor fundamentale.

Vinovăția fără vină

În ciuda tuturor acestor progrese, aplicarea justiției, mai ales pentru femei, se face înca deficitar. În 2014 cazul lui Reyhaneh Jabbari a revenit în atenția organizațiilor internaționale. Victima a unei tentative de viol, ea s-a aparat ranindu-l pe agresor, care ulterior a decedat. Toate aceste detalii nu au fost relevante, însa, pentru autoritațile iraniene, care au gasit-o pe Jabbari vinovata de crima, fara sa ia în considerație faptul ca se afla în situație de autoaparare.

Tentativa de viol a fost neconcludenta în acordarea sentinței și Jabbari a facut șapte ani de închisoare. Deși organizațiile internaționale au lansat petiții și mitinguri pentru susținerea nevinovației ei, execuția lui Jabbari, prin spânzurare, a avut loc în pofida tuturor presiunilor internaționale si a petiției semnate de peste 242.000 de persoane.

Autor: Aurora Martin, consilier superior Relații Internaționale și Comunicare Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate