E timpul să ierţi!

Carola Matei
„Sotul meu a avut o aventura extraconjugala”

Carola Matei, 42 de ani, lucreaza ca mediator.

In 2008, Marius, cu care eram casatorita de 11 ani, mi-a marturisit ca in ultimii doi ani avusese o legatura cu o alta femeie. Mi-a spus ca nu fusese o relatie fizica, dar asta nu a contat. I-am oferit posibilitatea de-a alege intre noi doua si, pana la urma, a ales-o pe ea – ceea ce m-a durut si m-a infuriat foarte tare.

Din punctul meu de vedere, a fost ca si cum el ar fi sters cu buretele trecutul nostru si a inceput o noua viata, iar eu am ramas sa-mi ajut cei doi copii (la acea vreme, de zece si sase ani) sa poata trece peste durerea pricinuita de absen_a tatalui, in timp ce eu ma luptam cu propriile angoase. Ma simteam incatusata si frustrata pentru ca el stia totul despre viata mea, iar acum el avea o viata noua, despre care nu stiam nimic.

Trebuia sa fac o schimbare

In toata aceasta perioada am pastrat legatura, pentru copii, dar nu puteam avea o conversatie fara sa tip sau sa incep sa plang. Vroiam sa-l pedepsesc si sa-l ranesc, si faceam tot posibilul ca intalnirile sau discutiile noastre sa fie foarte tensionate. Cand venea sa-i ia pe copii la el, spre exemplu, incepeam sa plang, ca sa nu putem avea o conversatie decenta, pentru ca stiam ca il deranja.

La doi ani de la separare, m-am inscris intr-un grup de recuperare dupa divort si am ascultat pe cineva vorbind despre ier tare. La inceput am zis, „sigur e o gluma“, apoi am inceput sa-mi dau seama ca ceva trebuia sa se schimbe. Nu mai puteam continua asa.

Intr-o zi, ne-am intalnit la o cafenea sa vorbim despre copii, iar la final i-am zis: „Am ceva sa-ti spun“. Marius se astepta sa fac din nou o criza de nervi, dar in loc de asta i-am spus: „Te iert pentru ca m-ai parasit“. A ramas cu gura cascata.

Desi i-am spus asta cu jumatate de glas, a fost din inima, si de atunci lucrurile s-au schimbat.

Tristetea este cea mai grea

Am invatat ca iertarea este o alegere. Am incetat cu atacurile la adresa lui, si a devenit si el mai atent. Cand copiii incepeau sa se planga de tatal lor, stiam ca e de datoria mea sa-i iau apararea. Il sunam daca aveam nevoie de un sfat in legatura cu cei mici sau daca aveam de luat o decizie mai dificila. Daca nu l-as fi iertat, nu stiu sigur daca mai eram in viata azi.

Tristetea si resentimentele te mananca de viu. Chiar daca furia dispare, suferinta si amaraciunea raman in continuare pana cand vei reusi sa ierti. Tot atunci m-am specializat in mediere, iar acum ii ajut pe altii, din familii despartite, sa faca fata dificultatilor de tot felul.

Ana Apostol„Cat de dificile pot fi relatiile cu familia!”

Ana Apostol, 38 de ani, din Timisoara, are doi copii, Sebastian, de 11 ani, si Isabela, de 9 ani.

Mi-am trait copilaria alaturi de sora mea geamana, Paula, iar impreuna eram de nedespartit. Ne placeau aceleasi lucruri, aveam aceleasi activitati, eram fanele acelorasi trupe, purtam aceleasi haine… Ca adulti, vorbeam in fiecare zi si petreceam cel putin un weekend pe luna impreuna, la fel ca si de sarbatori.

Dupa ce am implinit 30 de ani, dintr-odata vietile noastre s-au schimbat complet: eu am hotarat sa stau acasa, pentru a avea grija de cei doi copii, si alegeam sa-mi petrec timpul liber fie la cumparaturi, fie la sala de fitness, iar Paula tocmai iesise dintr-o relatie de 11 ani, a renuntat la serviciu si s-a inscris la stiinte politice.

Inceputul tensiunilor

Cand am ales sa petrecem impreuna o vacanta in Turcia, intre noi era deja o atmosfera tensionata, pentru ca ne tot criticam una pe cealalta. In timp ce eu profitam din plin de cardul meu de credit, Paula era vizibil deranjata de asta. Deloc surprinzator, am inceput sa ne certam constant pe seama modului in care cheltuiam banii. Spunea ca o speria faptul ca eu nu paream sa mai am alte interese sau teluri in viata.

Punctul culminant al certurilor s-a produs la intoarcerea acasa, pe aeroport. Nici una dintre noi nu a vrut sa cedeze, astfel ca ne-am dus sa ne luam bagajele in tipete, ba chiar, mi-e foarte rusine sa recunosc, lumea se uita la noi ca la circ.

Am plecat singura spre casa in acea zi, plina de nervi. La acea vreme credeam ca doar reactia ei, provenita din gelozie, a fost cea care a stricat vacanta. Starea de nervozitate a continuat timp de noua luni, perioada in care n-am vorbit deloc.

Apoi, dupa un an, mi-am dat seama ca mi-era dor de ea. Aveam poze cu Paula in toata casa, iar copiii ma intrebau mereu despre ea. M-am gandit la toate momentele frumoase pe care le-as fi putut trai alaturi de ea, dar pe care le-am pierdut in aceste 12 luni – zilele de nastere, Craciunul…

Timpul e cel mai bun leac

Mi-am dat seama atunci ca trebuia sa incerc sa vad lucrurile din perspectiva ei. Imi spusese lucruri urate, peste care mi-era foarte greu sa trec, dar, cand am reusit sa ma linistesc si sa ma gandesc din nou la ce se intamplase, am inceput sa-i inteleg frustrarea si sa-mi dau seama ca si eu eram vinovata.

Era o parte de adevar in ceea ce spusese. Probabil ca obiceiul meu de a cheltui peste masura era un semn de nemultumire legat alte laturi ale vietii mele, cum ar fi relatia mea de cuplu, care incepea sa se clatine. Am hotarat sa nu las furia, mandria si incapatanarea sa stea in calea relatiei noastre, asa ca am facut primul pas. I-am trimis un CD, apoi o felicitare de ziua ei, insa n-am primit nici un raspuns.

A mai trecut inca un an pana cand ea a ridicat receptorul si, de indata ce mi-am recunoscut greseala, am reusit sa ne iertam una pe alta. Dar a fost nevoie de o discutie foarte lunga pentru a clarifica totul.

Acum, Paula este din nou o sursa incredibila de dragoste si sprijin pentru mine si copiii mei. Vorbim foarte rar despre cei doi ani de tacere, iar cand facem asta, ne referim la acea perioada ca la „golul din viata noastra“. Efortul meu de a indrepta lucrurile a fost foarte mic in comparatie cu sentimentul de bine pe care il aduce prezenta surorii mele in viata noastra.

Catia Alexandru
„Pentru ca am avut cancer, prietenii m-au abandonat”

Catia Alexandru, 49 de ani, analist de investitii, locuieste in Ploiesti cu partenerul ei, Catalin.

Daca cineva m-ar fi intrebat acum un an cum as reactiona daca as afla ca am cancer, as fi spus ca nu voi putea face fata. Dar de atunci, dupa operatie, cele patru luni si jumatate de chimioterapie si zilnic, timp de o luna, radioterapie, m-au convins ca as putea face fata oricarei probleme. Sunt recunoscatoare familiei si prietenilor care au fost langa mine in toata aceasta perioada.

Din pacate, au existat cateva persoane care s-au indepartat, fara sa inteleg de ce. Au fost colegi care lasau capul in pamant cand treceam pe hol sau oameni pe care-i intalneam in fiecare zi, dar niciodata nu ma intrebau cum ma simt. M-a durut sa constat ca si unii dintre prietenii apropiati au uitat de mine, tocmai atunci cand aveam cea mai mare nevoie de ei.

Am fost dezamagita

Melania a fost una dintre prietenele care nu pareau sa inteleaga ce mi se intampla si prin ce treceam. Inainte sa aflu de boala, obisnuiam sa ne intalnim foarte des. Ieseam la cumparaturi, la o cafea si ne povesteam una alteia ce ni se intampla. Dupa aflarea diagnosticului, in mai, anul trecut, am vorbit rar, iar de vazut, si mai rar. Pana in luna noiembrie ne vazuseram doar de trei ori, in ciuda incercarilor de a-i propune si alte intalniri.

Am fost atat de suparata, incat i-am scris un e-mail in care ii spuneam ca sunt dezamagita de reactia ei. M-a sunat sa-mi spuna ca-i pare rau si ca a reactionat asa imaginandu-si ca as vrea sa fiu lasata in pace. Grija ei m-a ajutat si, pentru ca imi doream din tot sufletul sa o iert, am incercat sa vad situatia din punctul ei de vedere.

Din exterior, probabil parea ca fac fata situatiei – am mers la serviciu chiar a doua zi dupa ce am fost diagnosticata si am muncit cat am putut de mult pe perioada chimioterapiei. De fapt, eram parca setata pe „modul supravietuire“ si aveam nevoie de prietenii mei mai mult ca niciodata. M-a ajutat sa vorbesc cu alte persoane care au trecut prin experien_e similare, pentru ca oamenii, am constatat apoi, nu stiu cum sa vorbeasca sau sa reactioneze in fata unor persoane care au boli grave.

Nu vreau sa pierd lupta cu boala

Nu cred ca Melania a vrut sa ma raneasca, ci pur si simplu nu a stiut cum sa faca fata situatiei. Vreau sa las in urma aceasta perioada ingrozitoare, asa ca trebuie sa invat sa iert. Nu vreau sa mai fiu suparata pe Melania si nici sa o evit. Foarte multe emotii ies la iveala dupa lupta cu o astfel de boala, carora trebuie sa le faci fata.

CUM SA IERTI
Iertarea presupune mult efort, insa exista cativa pasi care te pot ajuta in acest sens:

Incearca sa te intelegi pe tine insati. Analizeaza situatia din nou si intreabsa-te cat de mult te-a afectat, de fapt. Incearca sa-ti dai seama daca relatia cu persoana respectiva merita tot efortul tau.

Intelege-i pe ceilalti. Incearca sa afli ce se intampla in vietile lor atunci cand a aparut conflictul? Care a fost contextul mai larg? Aveau poate dreptate?

Daca cineva te dezamageste, tine cont de faptul ca oamenii au si calitati, si defecte. Unii reactioneaza mai bine in perioade de criza, altii te fac sa razi, in timp ce altii stiu ce sa-ti spuna ca sa te consoleze.

Daca vrei sa-i spui exact ce simti, ia in considerare varianta scrierii unei scrisori sau a unui e-mail. Te va ajuta sa-ti pui in ordine sentimentele.

Peste unele lucruri pur si simplu nu vei putea trece, asta este sigur! Accepta insa faptul ca exista situatii in care vei putea ierta persoana respectiva, dar nu si ceea ce a facut.

Numele prezente in aceaste confesiuni au fost schimbate.

Autor – Catalina Ioancea; foto: © shutterstock

Trucuri de machiaj: arta camuflajului

 

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii in familie