DOSAR Exodul mamelor: „Să-ţi îmbrăţişezi copilul sau să-i cumperi de încălţat?”

Drama lor şi a „orfanilor migraţiei” impresionează Europa. Dar de ce nu şi pe noi?!

Despre femeile care muncesc în străinătate nu se vorbeşte decât ca fiind „cash cow”-ul României, cele care sporesc semnificativ PIB-ul, şi când vreun alt copil îşi pune capăt zilelor de dor şi disperare. Între cele două extreme, sunt poveşti de viaţă zguduitoare, care rămân nespuse.

Mame care îşi lasă casele, copiii şi pleacă, aşa cum plecau pe vremuri bărbaţii la război. Pleacă să îngrijească bătrânii şi copiii altora, ca să le asigure celor rămaşi acasă strictul necesar. Pentru că nu le stă în putere să le ofere locuri de muncă, oameni şi organizaţii din ţară şi din afara ei pansează răni dintr-un război pierdut, care nu trebuia să aibă loc.

 

Semnează «Lenuş Nechita», ca să protejeze identitatea fiicelor sale. A plecat dintr-un orăşel industrial în care, de ani buni, din punct de vedere economic, nu se mai întâmpla nimic. Acestea sunt fragmente din scrisorile ei.

Sufocata de datorii la banci, mama singura cu doua adolescente, a decis sa plece din țara pentru o vreme. În Italia, fiecare zi a fost un lung test de supraviețuire. În fiecare zi ma temeam ca ar fi putut sa cedeze si sa puna capat singura necazurilor. I-am spus sa-mi scrie și asta a ajutat-o sa se detaseze, sa-si recapete respectul de sine. (Aurora Martin)

Spre Cetatea eternă!

mama si fiica imbratisate

„O ultima privire către cele două fetițe ale mele, de 16 si 17 ani, zâmbete si încurajari, promisiuni că vor avea grija una de alta. Nu auzeam nimic. Priveam pe fereastra mașinii si gândeam: «Înca pot coborî! Nu plec! Nu trec granița!» Controale de pasaport, emoții necunoscute, teama instinctiva fața uniforme. Nu te întreabă nimeni: «Chiar vrei sa pleci din țara ta?» […]

Orașul meu e sărac si mic. Fara industrie, cu o armata de navetisti. Am auzit mame care-si bat copiii pentru ca au mâncat un crenvursti în plus, desi ele luasera pentru 2 zile. Copil de 8 ani batut pentru ca a mâncat zahar si mama nu mai are cum îndulci ceaiul celui mic. […] Nu-mi dezlipeam ochii de la telefon, citeam mesaje vechi, urari de bine…

Nu mai eram nimic. Eram un zero care se plimba prin lume. Când nu ai bani nici sa te întorci, nu ai unde sa te întorci, nu ai de ce, te simți gonit, atunci esti nevoit sa rabzi tot si sa mori picatura cu picatura. Roma! Cetatea eterna! Simțeam doar foame si parca nu eram eu.

Ochii mei vedeau copaci ciudați, flori necunoscute, ruine si cladiri antice. Vedeam belsugul din magazine si mulțime de obiecte noi, dar nu simțeam nimic. Nu mai aveam lacrimi, nici gânduri. Nu mai eram eu!“

Creioane, cozonaci, adidaşi…

„Mulți vin aici cu elan, cu dorința de a schimba ceva în bine. Au o familie care-i susține, au un vis de realizat. Cei mai mulți, însa, vin pentru ca nu mai au încotro. Ca si cum ai parasi o casnicie care a dat gres. Eu am luptat mult pentru a-mi creste copiii.

La un moment dat, N (fata mea ce mare), desi lua în fiecare an premiul întâi, la sfârsitul clasei a IV-a s-a ridicat si a spus ca nu vrea sa faca fotografia de sfârsit de an. «Mama nu are bani s-o plateasca!» Mi-am dat seama ca o luasera grijile casei de timpuriu.

Copiii României cresc cu grija că nu vor avea ce mânca seara, că nu au bloc de desen, că dacă se rup tenișii nu au cu ce iesi în drum. Îsi lipesc pantofii, deseneaza doi cu o singura pensula, învața în grup pe o singura carte. Majoritatea femeilor care vin în Italia îsi lasa sufletul acasa, dar trimit creioane si jucarii, cozonaci si adidasi.“

Aici nu sunt saci cu bani în mijlocul drumului

„La un moment dat, fetița mea, alintata si blonduța (R), mi-a trimis un mesaj. Spunea ca m-a visat, ca în vis ne jucam pe o câmpie si ca-i e tare dor de mine. Cum sa-ți explic: faci un efort interior urias sa-ți controlezi emoțiile, blochezi toate manifestarile de afecțiune.

O vecina din țara care munceste aproape de Torino mi-a spus: «Ai grija, aici e periculos sa începi sa plângi, ca nu te mai opresti!» Dar se dărâmă toată tăria ta când citești că puiului tău îi este dor. Ma simțeam vinovata pentru suferința ei; ma întreb daca sunt o mama buna sau nu. Ce e mai bine, sa–ți îmbrațisezi copilul sau sa-i cumperi de încalțat? […] Nu poți sa-ți imaginezi câți români sunt aici; primul meu loc de munca era în vârf de munte. 7 case la care lucrau 5 românce.

În Roma si pretutindeni, auzi vorbindu-se româneste pe strazi. Si ma gândesc ca sunt mulți care înca ar vrea sa mai vina, dar nu stiu unde si cum sa faca. De asta, te rog să povestești câte ceva din ce-ți scriu. Să se știe, nu e glumă, se doarme pe lângă un gard, pe o pânză întinsă între pomi, se suferă de foame și mai ales de dor. Nu e nici un sac de bani în mijlocul drumului. […]

Cum apără România interesele celor care dorm în canal si trimit bani în țara? Din banii astia se ridica magazine, case, se fac ateliere, se cumpara materiale, se investeste… Daca timp de 6 luni n-ar mai intra în țara bani din Italia sau din Spania, s-ar reduce, cred, la jumatate tranzacțiile din țara. Tu, cel care te topesti pe picioare de dor, sau poate de foame, sau esti bolnav, cui te adresezi? Si oare de ce a trebuit sa ajungem aici ca sa ne crestem copiii?“

Citește continuarea în pagina următoare

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate