DOSAR Exodul mamelor: Adio, mame!

Drama lor şi a „orfanilor migraţiei” impresionează Europa. Dar de ce nu şi pe noi?!

Despre femeile care muncesc în străinătate nu se vorbeşte decât ca fiind „cash cow”-ul României, cele care sporesc semnificativ PIB-ul, şi când vreun alt copil îşi pune capăt zilelor de dor şi disperare. Între cele două extreme, sunt poveşti de viaţă zguduitoare, care rămân nespuse.

Mame care îşi lasă casele, copiii şi pleacă, aşa cum plecau pe vremuri bărbaţii la război. Pleacă să îngrijească bătrânii şi copiii altora, ca să le asigure celor rămaşi acasă strictul necesar. Pentru că nu le stă în putere să le ofere locuri de muncă, oameni şi organizaţii din ţară şi din afara ei pansează răni dintr-un război pierdut, care nu trebuia să aibă loc.

mama isi tine copilul in brate

ADIO, MAME!

Greu de imaginat sfâşierea lăuntrică a mamelor, cărora povara muncilor umilitoare li se pare uşoară pe lângă istovitoarea vină de a se fi rupt de lângă copii. Copii ce cresc debusolaţi şi deprimaţi.

Femeile generației mele, care au crescut cu înlocuitori de cafea sau de carne, cu nekezol si salam cu soia, au ajuns astazi sa îsi creasca si ele copiii cu înlocuitori de mame. Bunici, rude, prieteni sau vecini au devenit un surogat național de afecțiune materna pentru copiii ramasi în țara. O confuzie de roluri, care duce la alterarea unui model stabil de familie si care anuleaza consistența sintagmei „sapte ani de-acasa“.

De ce pleacă mamele?

Cine sunt aceste femei care aleg sa demisioneze temporar din funcția de mama prezenta si sa îngroase rândurile exodului feminin din România?
Sunt femei din foste orasele industriale, cu soți în somaj, doborâte de lipsuri si sfâsiate de neputința de a le asigura un trai decent copiilor sau femei de la țara, care au înfruntat gura satului si au plecat, înțelegînd ca datoria fața de bunastarea copiilor nu mai intra în limitarile familiei tradiționale.

Unele dintre ele, parasindu-si pentru prima data satul, au ajuns întâi pe mâna unor speculanți sau a unor proxeneți; altele au fost violate chiar în
casele în care lucrau de… noii stapâni. Cui sa se plânga si în ce limba? Cum sa mearga la poliție, la avocat, când legile țarii de destinație le erau straine si stateau cu spaima de a nu fi trimise înapoi în țara? Si daca s-ar fi aflat, cum s-ar mai fi întors acasa? Ce-ar fi zis satul? Ce-ar fi zis copiii sau barbatul?

Asa ca au tacut sau au povestit mai târziu vreunei prietene, iar dramele lor au ramas în istoria subterana a relațiilor dintre cele doua țari. S-au ridicat si au cautat de lucru mai departe; acasa copiii asteptau banii de la mama, plecata sa munceasca pentru ei. Nimeni nu le-a trimis la munca de birou, chiar daca unele aveau studii net superioare celor pentru care munceau.

În cele mai multe cazuri, au devenit îngrijitoare pentru copii, batrâni si bolnavi, primind o camera si mâncare în casa familiei pentru care urmau sa acorde asistența 24 de ore din 24, pentru 800 – 1000 de Euro pe luna; pierderea locului de munca înseamna si pierderea casei si a mijloacelor de trai.

Bolnavi paralizați, batrâni neputinciosi, dificili si greoi, pe care brațele si umerii unei femei se poticnesc sa îi plimbe sau sa îi mute anevoie dintr-un loc în altul… coloana vertebrala cedeaza treptat: o vorba buna primesc rar sau deloc, asa încât, cu timpul, uita ca sunt cetațeni europeni cu drepturi depline si îsi asuma o mentalitate de „badante“  (îngrijitoare, în limba italiana), care au învațat sa creada ca ele au nevoie de serviciile celor pentru care lucreaza.

Citește continuarea pe pagina următoare

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate