Divorţăm sau rămânem împreună?

După şase ani de căsnicie, Lia se trezeşte cu o cerere de divorţ din partea soţului ei. S-au căsătorit când amândoi aveau 34 de ani – destul de maturi -, au împreună un băieţel şi o casă superbă.

Lia a tot tăcut când nu i-a convenit ceva la soţul ei, l-a înţeles, poate prea mult, şi şi-a oferit singură motive sau le-a “înghţtit” pe ale lui: “sunt obosit”, “am de lucru”, “vreau să văd meciul” etc.

Lia a stat acasă până a împlinit copilul doi ani, iar acum soţul ei îi reproşează asta şi multe alte nimicuri. În cele din urmă, s-a dovedit că el îşi dorea doar libertate şi o dragoste cu năbădăi, deşi acum şase ani voia linişte, o căsnicie paşnică, un copil, o tihnă domestică. Lia plânge acum zi şi noapte.

Nu înţelege ce i se întâmplă, de ce soţul ei nu o mai place; nu este genul de femeie sofisticată şi nici nu ştie cum ar putea fi altfel decât este şi a fost mereu.

A trăit şi trăieşte prin şi pentru soţul ei şi familia lor. Nici nu-şi imaginează viaţa altfel decât aşa. I-ar ierta orice, oricând.

Ea l-a înţeles mereu, a tăcut mereu şi i-a gătit mereu mâncarea recomandată de nutriţionistul lui.

Nici măcar nu are o dorinţă proprie, autoadresată şi exclusivă; ea nu ştie să-şi dorească, ea ştie să dorească, să viseze pentru familia ei; ea, dacă se întâlneşte cu peştişorul de aur, îl roagă ceva pentru EL, soţul, sau pentru EI trei. Nu ar şti ce să-i ceară doar pentru EA!

E etic ca, după 10 ani de căsnicie, sau chiar doi ori 50, să vii şi să spui: “Îmi pare rău, eu mă retrag”?

E corect să dai un ultimatum de unul singur? E cinstit să nu cauţi “buba” şi să salvezi ce ai? Mă gândesc că oricine are suişuri şi coborâşuri într-o relaţie, fie ea chiar şi de prietenie, însă asta nu înseamnă că la primul semn de dezechilibru pui punct şi pleci. Citeşte tot aici

 

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Psihologie