Divorţăm sau rămânem împreună?

După şase ani de căsnicie, Lia se trezeşte cu o cerere de divorţ din partea soţului ei. S-au căsătorit când amândoi aveau 34 de ani – destul de maturi -, au împreună un băieţel şi o casă superbă.

Lia a tot tăcut când nu i-a convenit ceva la soţul ei, l-a înţeles, poate prea mult, şi şi-a oferit singură motive sau le-a “înghţtit” pe ale lui: “sunt obosit”, “am de lucru”, “vreau să văd meciul” etc.

Lia a stat acasă până a împlinit copilul doi ani, iar acum soţul ei îi reproşează asta şi multe alte nimicuri. În cele din urmă, s-a dovedit că el îşi dorea doar libertate şi o dragoste cu năbădăi, deşi acum şase ani voia linişte, o căsnicie paşnică, un copil, o tihnă domestică. Lia plânge acum zi şi noapte.

Nu înţelege ce i se întâmplă, de ce soţul ei nu o mai place; nu este genul de femeie sofisticată şi nici nu ştie cum ar putea fi altfel decât este şi a fost mereu.

A trăit şi trăieşte prin şi pentru soţul ei şi familia lor. Nici nu-şi imaginează viaţa altfel decât aşa. I-ar ierta orice, oricând.

Ea l-a înţeles mereu, a tăcut mereu şi i-a gătit mereu mâncarea recomandată de nutriţionistul lui.

Nici măcar nu are o dorinţă proprie, autoadresată şi exclusivă; ea nu ştie să-şi dorească, ea ştie să dorească, să viseze pentru familia ei; ea, dacă se întâlneşte cu peştişorul de aur, îl roagă ceva pentru EL, soţul, sau pentru EI trei. Nu ar şti ce să-i ceară doar pentru EA!

E etic ca, după 10 ani de căsnicie, sau chiar doi ori 50, să vii şi să spui: “Îmi pare rău, eu mă retrag”?

E corect să dai un ultimatum de unul singur? E cinstit să nu cauţi “buba” şi să salvezi ce ai? Mă gândesc că oricine are suişuri şi coborâşuri într-o relaţie, fie ea chiar şi de prietenie, însă asta nu înseamnă că la primul semn de dezechilibru pui punct şi pleci. Citeşte tot aici

 

Loading...
Recomandari
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Psihologie