Despre mintea copilului tău

De unde știi cât de bine gândește copilul tău? Cum te asiguri că instrumentul gândirii, acum în posesia lui, îi va face viața mai ușoară și capul mai limpede? Cum știi că omul de la clasa lui îl învață cu adevărat?

despre mintea copilului tau

De sănătatea lui te-ai ocupat cum ai știut mai bine, cu mintea lui trebuie să se fi străduit, în cea mai mare parte, școala și educatorii. I-ai monitorizat atent primii pași, primii dinți, prima hrană solidă. I-ai luat temperatura, i-ai dat toate siropurile la timp atunci când a fost bolnav.

Școlile trebuie să fi făcut, în dreptul lor, cam același drum: să se fi îngrijorat de ritmul în care i se ramifică raționamentele, de ingredientele care duc la coerența limbajului, de rețetele care îl fac un bun comunicator sau îl ajută să găsească soluții la diferite probleme.

Cu toate astea, cultural vorbind, prima noastră atenție se îndreaptă către exterior: ne congratulăm unii pe alții că ne-au crescut copiii mari, ne urăm sănătate, ne înduioșăm când au început să ne depășească în înălțime.

Despre cât de iute le este mintea și cât de puternic raționamentul, despre câte argumente știe fiecare să aducă într-o discuție sau cât de pertinent găsește fiecare soluții, ne dumirim mai mult instinctual și ne mulțumim cu intuiții de moment: „Ăsta mic tocmai a scos o perlă“ sau „Asta mică mă contrazice ca un om mare“.

Mulți părinți se mulțumesc chiar să asocieze tehnicile naturale de manipulare emoțională cu inteligența sau istețimea: „Nici nu știi cât de deștept este șmecherul ăsta mic când vrea să obțină ceva de la mine“ sau puterea atenției voluntare cu fascinația pasivă indusă de calculator: „În fața ecranului se concentrează ore în șir“.

Ce produce mintea copiilor noștri

Dacă mintea este hrănită conjunctural în familie și lăsată la șansa preocupărilor acesteia, de la școală se așteaptă organizare, sistematizare și modelarea rețelelor neuronale către plasticitate, productivitate, creativitate. Despre acestea din urmă, singura informare notabilă către părinți o fac notele și opiniile profesorilor.

Părerile lor, mai mult sau mai puțin bine exprimate profesional, așa cum le aflăm pe la ședințele cu părinții sau pe culoarele școlii, sunt formulate cumva în relație cu gradul de comoditate pe care îl aduce prezența copilului în clasă: se vorbește mai mult despre cât de conștiincios și ascultător e fiecare, despre cât de des răspunde sau cât de bine își face temele, despre implicarea în conflicte sau în tensiuni intercolegiale.

Ce nu aflăm niciodată? – nici din notele care încă măsoară aplicarea cunoștințelor în contexte controlate și previzibile, din care poți ieși cu brio încă tocind sau exersând mecanic protocoale de rezolvare a problemelor-tip, nici din opiniile profesorilor, redate în limbaj intuitiv și sub spectrul asumat al subiectivității?

Nu aflăm niciodată ce produce mintea copiilor noștri: cât de dezvoltate sunt atenția, operațiile gândirii, câte curiozități sunt hrănite, despre câte subiecte poate argumenta într-o discuție pertinentă cu adulții, cum funcționează aparatul lui deductiv și cum știe să facă inferențe (operații logice de trecere de la un enunț la altul și în care ultimul enunț este dedus din primul), cât de bine își selectează datele pentru rezolvarea unei probleme, cum identifică diferențe semnificative, cum clasifică și dacă generalizează, cât de solidă e rețeaua lui neuronală și cât de flexibile îi sunt conexiunile.

“La noi, educația nu se face și pentru competențe. E nevoie de o strategie de dezvoltare a minții”

De ce nu aflăm despre toate acestea? Pentru că încă facem educație pentru conținuturi, nu pentru competențe. Și asta, în ciuda faptului că toate documentele oficiale declară sus și tare că ele sunt prioritatea noastră națională în învățământ. Pentru că pe agenda de zi a profesorului este transportul de informație de la un cap la altul, nu construcția de strategii mentale și instrumente ale gândirii.

Pentru că, metodic vorbind, profesorii copiilor noștri dispun de prea puține pedagogii inteligente, ci mai mult de rețete metodologice prescriptive de la captarea atenției, la explicație, demonstrație și aplicare. Problema noastră, a tuturor – și a părinților, și a profesorilor – este că încă definim învățarea ca simplu act de înțelegere și aplicare a unor cunoștințe date.

Științele cognitive au arătat că acesta este doar primul pas. Că mintea dispune de operații cu mult mai importante și sofisticate decât recunoașterea și soluționarea unor probleme al căror protocol logic depinde strict de înlănțuirea unor algoritmi.

Ce nu reușim să facem încă în școli, din cauza lipsei de pedagogii inteligente și instrumente metodice modernizate, este să trecem copiii la stadiul gândirii flexibile, cel de după momentul în care au demonstrat că pot aplica informațiile dobândite. De aici se ramifică, de fapt, adevăratele căi pe care pot dobândi creștere pentru tot restul vieții, orientare și adaptare la o lume în mare viteză și transformare.

Departe de a face apologia minții aici, pentru că da, copiii noștri și noi înșine suntem cu mult mai mult decât șirul raționamentelor noastre, ar fi păcat să nu ne pese exact de aparatul care face mai ușor navigabil drumul către ceea ce împărtășim noi ca realitate comună. Ca orice altă calitate a umanității, mintea ar trebui cultivată conștient, cu pioșenia care i se cuvine oricărei alte alegeri decisive.

“Avem nevoie de o pedagogie inteligentă, cu mult peste cea prescriptivă și mimetică pe care o avem azi în școli”

Una din ele ar fi adoptarea, la scară națională, a unei pedagogii inteligente, cu mult peste cea prescriptivă și mimetică pe care o avem astăzi în școli. Exact de tipul celor care formează mentalități înțepenite și gândire neflexibilă. Ele sunt impuse și induse de modul îngust în care sunt scrise programele, fără integrarea strategiilor în conținuturi.

Niciunul din mecanismele astea minunate n-or să își aprindă motorul și nici lumina vreunui far călăuzitor, până nu ne redefinim modelele instituționale ale școlii, altfel decât cele din agricultura ceaușistă, în care, de la cel cu săpăliga-n mână și până sus, la registrele epocii de aur, toată lumea umfla raportările în cifre la hectar cu un zel înfricoșat.

Tocmai de aceea e mai mult decât necesară o strategie de dezvoltare a minții, înainte de orice altă strategie administrativ-instituțională. Adică, în sfârșit, fondul înainte de formă.

OANA MORARU

UntitledEste consultant educațional, fondatorul și managerul școlii Helikon, unul dintre proiectele de alternativă educațională privată de ciclu preșcolar, primar și gimnazial din Călărași. A absolvit Liceul Pedagogic și Facultatea de Litere din București. Este consultant educațional în domeniul invățământului privat preuniversitar și are 20 de ani experiență la catedră și parteneriate active cu școli și grădinițe în Europa.

Foto: shutterstock, Dan Borzan 

 

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Mama si copilul