De pe Facebook direct pe copertă

Andreea Tocan Pe Andreea am ales-o pentru coperta ediţiei noastre aniversare, după ce i-am citit mesajul pe Facebook. O femeie frumoasă, cu o familie asemenea, vorbea despre familia ei mai mare, cea care îi include pe parinţi, bunici şi chiar strabunici despre care, deşi nu avea cum să-i fi cunoscut, le ştia tot istoricul, pentru că tot acest trecut însemnau rădăcinile, tradiţia, semnul că nu venim întâmplator pe lumea asta.

Deşi e foarte în vogă acum un curent care susţine importanţa cunoaşterii familiei pe parcursul a cât mai multe generaţii, deşi se vorbeşte despre psihologie transgeneraţională şi constelaţii familiale care ne influenţează enorm destinul şi dezvoltarea personală, rareori întâlnesc persoane care să vorbească atât de entuziast despre strămoşii lor, care să scormonească atât de adânc în istoricul familiei, nu pentru a gasi moşteniri materiale neaparat, ci mai mult pentru a le identifica pe cele spirituale, care sunt baza devenirii noastre şi a copiilor noştri.

Citind-o pe Andreea m-a bucurat sa aflu că există oameni care mai pun preţ pe educaţie, pe buna cuviinţă, pe raportarea la repere cumva pe cale de dispariţie. Unii ar spune ca e desuet, alţii, dimpotrivă, că sună „vintage“ sau mai ştiu eu ce curent „cool“… Şi Andreea nu e nici vreo persoană care meditează în creierii munţilor, la adăpostul iureşului şi ispitelor citadine, nu e nici resemnată în vreun liniştit orăşel de provincie, ci e o prosperă femeie de afaceri care traieşte şi îşi creşte copiii în acelaşi Bucureşti trepidant, poluat, consumist, extenuant, care ne înghite pe toţi. Doar că are o altă perspectivă asupra vieţii… Mesajul Andreei m-a emoţionat, m-a inspirat şi am vrut sa vi-l împartăşesc şi vouă, împreună cu imaginea de pe copertă a unei femei încrezatoare, echilibrate, care vrea să traiască frumos şi chiar îi reuşeşte!

Andreea Tocan si familia
Nimic fără familia mea

„Cei care ne cunosc şi care ne-au trecut pragul, mai rar sau mai des, ştiu ce fel de oameni suntem. Casa ne este în permanenţă deschisă prietenilor, pentru care mereu mă straduiesc să pregătesc rasfăţuri culinare. Niciodată, dar niciodată nu am comandat mâncare pentru musafiri. Aş considera ca îi jignesc. Mereu gasesc timp, chiar dacă asta implică să-mi pierd nopţile gătind. Consider că este o dovadă de respect şi de dragoste.

Craciunul, Paştele şi multe alte sărbători au miros de cozonac fierbinte şi pâine caldă, vara debutează cu socată, toamna facem conserve şi murături şi nu, nu sunt o fraieră casnică şi frustrată cu timp berechet care sa fi facut o obscură facultate privată, doar de dragul CV-ului şi pe care o ţine barbatul acasă. Le fac pe toate acestea pentru ca aşa am fost educată şi doresc să le transmit fetelor noastre aceste valori.

La noi Moş Craciun vine noaptea, pe nevazute şi cadourile se desfac pe 25 dimineaţa, cu mutriţe fericite şi miros de brad. Craciunul este emoţie, înseamnă mai mult decât un Moş plătit cu 100 de euro să facă spectacol ieftin şi impersonal pentru câţiva copii nedumeriţi, adunaţi lângă un brad. Le învaţă colinde româneşti, atât de dragi sufletului meu şi nu cântecele într-o limbă necunoscută pentru ele, deocamdată, lipsite de conţinut, despre reni şi moşi veseli şi îmbujoraţi.

Andreea Tocan
Fetiţele noastre îşi spun în fiecare seară rugaciunea înainte de culcare, nu înainte de a-şi trece în revista faptele bune şi pe cele rele, deprindere rămasă de la bunica mea şi pe care le-am transmis-o şi eu. Anna şi Thea au codiţe şi rochiţe cu volane, nu sunt date cu lac de unghii şi nici nu poartă mai mult decât o pereche de cercei. Şi nici nu se împiedica în pantofi cu toculeţ şi mult sclipici.Pentru că sunt FETIŢE. Merg la gradiniţa/şcoala de stat şi au o doamnă educatoare/învaţătoare şi nu o «miss».

Pentru ca nu miile de euro date pe, chipurile, o educaţie occidentală (pare-se inutilă în societatea românească rămasă orientală) le învaţă să devină oameni adevaraţi. Fără rădăcinile autentice ale unei familii, ar fi doar nişte bieţi copii debusolaţi, care, rămaşi singuri, s-ar pierde în haţişurile unei vieţi sclipicioase şi lipsite de sens. Le plimbam prin ţară, în fiecare an mergem în Bucovina, au constatat cât de frumos miroase fânul proaspat cosit, cât este de gustos laptele «adevarat», ne-am plimbat cu caruţa, am facut coroniţe din flori de câmp şi consider ca asta este mai important la vârsta lor decât orice vacanţă petrecută în staţiuni de lux din străinătate (de care care nu sunt, totuşi, lipsite, doar faceam comparaţie).

Fetiţele noastre spun «sărut mâna» şi le atrag în permanenţă atenţia sa salute, să mulţumească, să nu tutuiască persoanele mature, când, din pacate, mulţi dintre cei mari sunt reale exemple de proastă creştere. Şi nu cred deloc că politeţea este ceva perimat!

Anna şi Thea sunt nişte copii binecuvântaţi pe care ni i-a trimis Dumnezeu la timpul potrivit, probabil pentru ca L-am convins că îi meritam cu prisosinţă. Le explic în permanenţă că cea mai importantă moştenire pe care le-o putem lasă este educaţia. Cu asta o pot lua oricând de la capat. Restul sunt efemere.“

Pagini realizate de Daniela Palade Teodorescu; styling: Luminita Faurescu; foto: Gabriel Hennessey; machiaj: Carmen Dinca, make-up artist Avon; coafura: Ionela/Gett’s Hair Studio; vestimentatie: La Femme

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii