De la coada cratitei pe culmile muntilor

Katrina Tweedie
«Cand se apropie ziua lor de nastere, mai ales aniversarea unei varste rotunde, cei mai multi oameni isi planifica o petrecere de pomina, cu baute pana in zori, dar, pe masura ce se apropia ziua mea, eu voiam sa fac ceva total diferit si de neuitat.

Cu vreo doi ani in urma, din senin, ii spusem sotului meu ca mi-ar placea sa urc o data pe Kilimanjaro. Se uitase la mine cam ciudat, dar am cautat impreuna pe net… Si a trebuit sa ma declar imediat de acord ca, da, nu parea deloc ceva ce as fi in stare sa fac. Nu doar ca aveam impreuna trei neastamparasi de baiesi, dar eu nici macar nu urcasem vreodata ceva care sa semene cu un munte.

Asa ca, in noiembrie trecut, cand sotul meu s-a intors de la serviciu si mi-a dat de veste ca ma inscrisese la o ascensiune pe Kilimanjaro, sponsorizata, am fost socata… si ingrozita. Mi-a spus ca ma adaugase ultima pe lista, la un grup care avea sa urce in ianuarie 2012. Mai aveam doua luni – nu parea deloc posibil!

Familia Tweedie
In ultimul deceniu viata mea se invartise intre scoala, doctori, olita si teme, indatoriri de mama
printre care cu greu strecurasem ceva colaborari ca scriitoare. Chiar si un week-end departe de copii devenise un cosmar, pentru ca urmau recuperari alte zece zile dupa aceea. Cu viziunea unei case dezintegrandu-se, a copiilor transformati in salbatici si a catelului murind de foame, am zis: «In nici un caz, nu pot sa merg.»

Dar tanjeam dupa o aventura. Voiam sa fac ceva memorabil, o schimbare in viata mea, ceva total diferit de rutina mea zilnica. «Fa-o!», m-a indemnat Lindsay. «Calculeaza asa: o zi libera pentru fiecare an petrecut cu unul din copii. Noi o sa fim bine.» Clar uitase ce faceam noi acasa cat timp el era, ziua, la munca!

Asa ca am semnat pe linia punctata si am citit lista de echipamente necesare. Erau trei pagini A4, pe care era trecut inclusiv tubul de oxigen! Kilimanjaro, din Tanzania, este cel mai inalt munte de sine statator din lume. Temperaturile pe varf ajung la minus 30 de grade, raul de altitudine este ceva obisnuit, o treime din alpinisti nu reusesc sa termine traseul, iar zece dintre ei mor in fiecare an.

Sa incepem cu niste delusoare…

Mai faceam jogging, eram destul de in forma, dar gandul ca nu o sa pot urca nici macar un deal ma terifia. Asa ca, desi era iarna, iar vremea groaznica, mi-am propus sa imi remorchez copiii si, impreuna cu sotul, sa purced pe cate un deal in fiecare week-end, inarmata doar cu un termos cu ceai si biscuiti. La inceputul lui ianuarie, am inceput prima lista cu «de facut» pentru Lindsay si sa vad toata rutina zilnica doar in alb si negru.

Pentru ca trebuia sa se duca la serviciu peste zi, am rugat-o pe mama, Nana, sa se mute la noi pentru zece zile. El nu prea agrea ideea. Dar macar nu avea sa fie singur.

Restul celor 29 de alpinisti din grup isi planuiau excursia de luni intregi. Eu avusesem opt saptamani sa ma pregatesc. Am inceput sa ma intreb de ce o fac si daca sunt intreaga la cap. Aveam deja insomnii, accentuata de marirea listei cu sarcini «de facut» si de ingrijorarile legate de cum se va descurca familia. si daca nu duceam traseul la bun sfarsit? As fi putut suporta infrangerea?

Africa, asteapta-ma, vin!

Dupa momentul in care mi-am imbratisat inlacrimata familia la aeroport, m-am intors si am urcat in avion, am intrat in efervescenta. M-am trezit in Africa, pentru prima data in ultimii zece ani fara familie si impreuna cu alte 29 de persoane aproape necunoscute. Baietii imi scrisesera o scrisoare pe care trebuia s-o deschid la sosire.

«Suntem norocosi, avem o mama curajoasa», am citit. «Speram sa nu dai de Yeti, ca Tintin in Tibet.» si Harry (10 ani) adaugase: «O sa fie tare greu, dar stiu ca o sa ajungi pana in varf». Sotul meu imi scrisese si el: «Baietii iti vor simti lipsa, dar zece zile trec repede. Bucura-te de fiecare moment.» Fiecare cuvant mi-a amintit cat de norocoasa sunt. Sotul si copiii mei erau mandri de mine, iar asta mi-a dat aripi. Trebuia sa reusesc, pentru ei.

Printre colegii mei, care faceau toti voluntariat pentru a aduce bani de cercetari medicale, se aflau doi oameni cu Parkinson, o fata de 15 ani si un barbat in varsta de 68 de ani. Nivelul rezistentei era variat, nu exista nici un atlet sau vreun alpinist profesionist, doar oameni obisnuiti. Dar toti erau hotarati si nu puteam sa ma intorc acasa cu coada intre picioare.

«Ascensiunea» a fost de fapt o inaintare lenta, dar in a treia zi, cand am atins cota de 10.000 de picioare (3.048 m), m-a lovit un dor de casa atat de groaznic incat mi-a taiat literalmente rasuflarea.

As fi vrut sa am pe cineva cunoscut langa mine. Gandul la familia mea m-a facut sa vreau sa ma refugiez in sacul meu de dormit si sa plang in voie, dar ni se spusese ca plansul la altitudini mari, unde nu e suficient oxigen, nu e o idee prea buna, asa ca mi-am inghitit lacrimile.

Zilnic m-am temut c-o sa sufar de rau de altitudine, pe care nu-l poti controla, asa ca orice fleac ma ingrijora. Cand s-a transformat in obsesie, l-am comparat cu nasterea unui copil si mi-am zis ca am facut-o deja de trei ori!

Picioarele imi erau atat de reci ca nu imi puteam simti degetele si ma simteam in permanenta epuizata, dar m-am fortat sa mananc mereu terciul apos de la micul dejun si sa beau litri intregi de apa clorinata, ceea ce tine departe raul de altitudine. si, evident, imi venea sa merg la toaleta tot timpul.

Semnalul mobilului se pierdea, asa ca eu si Lindsay am decis sa ne dam doar mesaje cu vestile bune. Fara chestii de genul «Cum pornesc masina de spalat?» sau «Unde este mancarea pentru catel?» Dar dupa patru zile, cand treceam peste o creasta, telefonul meu a clipit: «Cine-l duce pe Cameron la atelierele de creatie?»

Faceam cu schimbul, cu o alta familie, si uitasem sa ii spun lui Lindsay ca e randul nostru. Epuizata, congelata si de la mii de metri altitudine, i-am raspuns – altfel, ceilalti copilasi l-ar fi asteptat degeaba pe Cameron.

Ultima bariera a fost prapastia traversata inainte de varf, seara. Fara nici un dubiu, cel mai greu moment. Parea ca mergem de o vesnicie, fara nici un punct de reper, asa ca pentru a ma motiva, imi imaginam familia spunandu-mi ca am reusit. Am ajuns sus imediat dupa caderea noptii si, extaziata, am sunat acasa.

Un moment suprarealist

Kilimanjaro
Eram in punctul cel mai inalt al Africii, iar Lindsay era blocat in trafic spre o sedinta cu parintii.
«Esti cea mai tare. Acum ai putea sa vii mai repede acasa?», a glumit el. Atingerea crestei a fost o experianta suprarealista.

Un peisaj extraordinar, cu pietre, gheata si zapada, o priveliste uluitoare de pe acoperisul Africii, cu ceilalti munti si doar cerul deasupra. Aveam creierul imbatat de la altitudine, eram dezorientata de la lipsa somnului si de epuizare, dar extaziata ca reusisem. si atat de mandra de mine!

Revenirea triumfatoare, o zi si jumatate mai tarziu, a fost ca in filme, atunci cand Max mi-a sarit, efectiv, in brate, la sosire. Cred ca aceasta calatorie a fost ceva bun pentru toti. Mie mi-a amintit ca sunt ceva mai mult decat sotie si mama, iar pe cei din familia mea i-a facut sa se simta mai independenti.

Casa era uimitor de curata (gratie in special mamei, banuiesc), iar sotul meu are un fel de respect nou fata de ce am realizat. Harry a inceput sa faca el pachetele pentru scoala, Cameron (8 ani) a trecut peste alintatul la micul dejun, iar Max (3 ani) intra acum in gradinita fara sa ma mai tina de mana. Acum, am zece ani inainte ca sa ma gandesc la viitoarea aniversare rotunda, cea de la 50 de ani. Dar, probabil, atunci voi putea sa ii iau pe toti cu mine.“

Kilimanjaro

Alina Miron; foto: IPC Media / Essentials

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii