Motive pentru care mint copiii

copil

Nu eu am spart farfuria!”, “Am vazut o pisica mare cat un elefant!”. Minciuni nevinovate? Cine ii invata pe copii sa minta? Teama de pedepse poate naste mincinosi.

Tuturor ni se intampla sa mintim. Interesant este faptul ca deprindem acest obicei inca din copilarie! Minciunile pe care le auzim pot fi de mai multe tipuri, unele dintre ele sunt specifice copiilor, altele apartin doar oamenilor mari.

Mintim din rautate, pentru a face rau celor care nu ne plac, din frica (specific celor mici), pentru a scapa de consecintele faptelor noastre, din nepasare uitam sa spunem unele aspecte care nu ne par importante, din dorinta de a ne lauda, pentru ca nu rezistam tentatiei de a adauga putina “culoare” povestirilor noastre si de a evidentia cat de grozavi am fost intr-o anumita privinta; mintim pentru a obtine profit, pentru interesele si castigurile personale.

Fara sa stim, mintim si tacut, fara sa intervenim atunci cand este cazul, pentru ca am putea parea ridicoli sau absurzi, acesta fiind de obicei refugiul persoanelor lase; mintim si atunci cand spunem doar jumatate de adevaruri – de obicei, sa spui doar jumatate de adevar este mai rau decat daca ai spune o minciuna intreaga.

Dar cea mai grava minciuna este aceea care se rasfrange asupra propriei persoane. Cand ajungem sa ne mintim chiar si pe noi, in cele mai multe situatii avem deja de-a face cu o patologie.

Cine este vinovatul

Noi, parintii, suntem raspunzatori in cea mai mare parte pentru comportamentul copiilor nostri, chiar daca ne vine greu sa recunoastem acest lucru.

Minciuna celor mici este, in mare masura, vina noastra. De ce? Pentru ca ii invatam, de exemplu, ca nu este frumos sa ranesti sentimentele oamenilor. Asadar, cand gazda il va intreba daca i-a placut prajitura, copilul stie ca trebuie sa raspunda “da”, chiar daca nu a fost cea mai buna prajitura pe care a mancat-o.

Stie ca, decat sa spuna vreo prostie, mai bine ar fi sa taca din gura. Si ca are nevoie de ceilalti. Iar daca aceasta “nevoie” il determina sa minta, o va face negresit. Inevitabil, copiii trag urmatoarea concluzie: “Uneori, adevarul iti creeaza probleme.

De cate ori il spun, am probleme…”. Nu ne dam seama ca, indirect, ii impingem spre minciuna, in acelasi timp pedepsindu-i pentru ea!

Minciuna, indiferent cat de grava este, semnaleaza diverse probleme. In mod frecvent, mintitul ia forma unei boli cauzate de lipsa de afectivitate si atentie. Daca nu iti petreci foarte mult timp cu cel mic, nu comunici si nu stabilesti o relatie cu el, nu te poti astepta sa iti spuna adevarul tot timpul.

Netratata, aceasta deficienta poate avea consecinte grave pe termen lung. Ajunsi la adolescenta, copiii vor deveni agresivi, vor ajunge sa triseze, sa fure, sa chiuleasca, fiindca nu pot suporta adevarul, pur si simplu.

De ce mint copiii

De frica – Teama ca mama o sa-l certe iarasi sau ca tata o sa-l pedepseasca si nu o sa-l mai lase afara la joaca, teama ca doamna invatatoare o sa-l faca iarasi de ras in fata intregii clase il impinge sa minta. O asemenea teama poate fi rationala sau irationala, dar efectul e acelasi: ofera un adapost temporar in fata pedepsei.

Cum ar trebui sa rezolvam problemele minciunilor provocate de frica? In primul rand, copiii care mint din frica isi dau seama ca au facut ceva gresit, iar acesta este primul pas catre rezolvarea problemei.

Daca nu comunici cu cel mic, daca nu stabilesti o relatie cu el, nu te astepta sa iti spuna adevarul tot timpul.

Nu-i oferi replici de genul “ti-am spus de o suta de ori pana acum sa nu ma mai minti”, nu vor avea nici un efect si nu vor corecta in nici un fel greseala.

Trebuie sa treci de faptul ca cel mic a mintit si sa descoperi ce a provocat de fapt minciuna. Castiga increderea copilului, incearca sa-l determini sa nu-i mai fie frica de consecintele adevarului.

Accepta ca, de cele mai multe ori, copiii mint din pricina parintilor: din teama de pedeapsa ori din dorinta de a nu dezamagi. Nu e de mirare de ce parintii care tipa si sunt furiosi mai tot timpul au de obicei copii mincinosi. Incercati – tu si sotul tau – sa negociati, sa faceti pe cat posibil compromisuri inainte de a-l acuza, vorbiti incet si rar.

Din obisnuinta – Un alt motiv pentru care copiii persevereaza in minciuna este obisnuinta. Minciuna poate deveni un comportament obisnuit doar printr-o practica asidua. Exista si posibilitatea ca cel mic sa minta dintr-un gest reflex, iar la o confruntare serioasa sa recunoasca adevarul.

Minciunile “moderate”

Copiii deprind minciuna si din comportamentul familiei. Minciunile “moderate” sunt vazute de cele mai multe ori de catre parinti ca inofensive sau ca niste greseli (nu si-au tinut promisiunile, au distorsionat adevarul, au incalcat anumite reguli).

Cei mici nu fac insa distinctia intre diferitele tipuri de minciuni, nu inteleg nuantele, iar daca voi, parintii, nu le puteti explica diferenta dintre minciuni, incercati sa faceti din spunerea adevarului o prioritate, fiti exemplul copiilor vostri, recunoasteti cand gresiti.

Cand fac predictii despre comportamentul celuilalt. De cate ori nu ai auzit scuze de genul “stiam ca nu o sa ma lasi; de-asta am plecat fara sa-ti spun”. Copilul vostru a anticipat ceea ce ati fi putut sa-i spuneti, anticipare bazata pe experientele lui din trecut, si s-a… conformat, v-a mintit.

Minciunile si varsta

Pe parcursul copilariei, minciunile celor mici pot evolua: de la simple fabulatii la minciuni legate de lucruri semnificative din viata lor.

Doi-trei ani

Copiii foarte mici nu disting intotdeauna adevarul de fictiune. Asa ca, daca vei auzi ca jucariile zboara prin camera sau ca “papusa i-a spus sa arunce sulul de hartie igienica in toaleta”, ca au prieteni imaginari, cu care se intalnesc in fiecare zi, ca pot intelege ce vorbesc animalele, nu te alarma!

Este vorba doar de o imaginatie bogata, inca nu poate face diferenta intre ce este real si ce nu. Sau, daca nu-si recunosc greselile – desi ei le-au facut, cu siguranta -, nu-i certa; este foarte posibil sa fi uitat ce s-a intamplat, daca a trecut ceva timp.

Cinci-sase ani

In jurul acestei varste, copiii incep sa inteleaga diferenta dintre realitate si fictiune, nu vor mai fabula, nu-si vor mai folosi atat de mult imaginatia pentru a incerca sa creeze povesti frumoase, care sa va impresioneze pe voi, parintii, si sa va atraga atentia.

La aceasta varsta, copilul incepe sa devina constient de greseli si sa inteleaga faptul ca un anumit comportament ar putea sa-i dezamageasca pe parinti.

Copilul va avea sentimente, cum este vina si teama. Pentru prima oara la aceasta varsta, copilul va construi minciuna, in incercarea de a evita pedeapsa ori dezaprobarea, va mai exagera uneori numai din dorinta de a atrage atentia parintilor – deci, faceti-va timp si ascultati-l atunci cand incearca sa va spuna ceva. Tratati-l cu seriozitate, dezbateti problemele lui si procedati cu el asa cum procedati si cu adultii; invatati-l ce este raspunderea.

Sapte-opt ani

Acum, cam toti copiii fac diferenta intre real si imaginar. De obicei, mint din cauza pedepsei ori pentru a evita sarcinile neplacute pe care i le-ai impus. Tot pe la aceasta varsta, intelege si conceptul de politete sociala.

Asa ca se vor preface ca le place puloverul crosetat de bunica sau vor aprecia noua tunsoare a colegei de banca, desi nu este deloc frumoasa; acestea sunt minciuni de tip “altruist”, menite sa-i protejeze pe cei din jur de lucrurile neplacute pe care le-ar putea auzi. La aceasta varsta, minciuna poate fi si un strigat de ajutor – vor minti pentru a nu-si dezamagi parintii sau profesorii. Minciuna este raspunsul lor la presiunea sociala la care sunt supusi.

12-14 ani

In adolescenta, minciuna are o noua semnificatie, si parintii ar trebui sa devina alarmati. Adolescentii fac in mod clar distinctia intre real si imaginar, iar minciunile lor sunt intotdeauna premeditate. In preajma adolescentei se vor perfectiona in a minti. Bineinteles ca nu toate minciunile pe care le spun – ca sa ascunda faptul ca au facut ceva interzis sau periculos – pot fi periculoase.

Mint pentru a-si proteja intimitatea, pentru a-si stabili independenta, pentru a evita rusinea sau pentru a nu rani sentimentele cuiva. Pot minti si pentru a evita treburile sau pedeapsa care ii astepta, pentru a obtine lucruri materiale pe care, spunand adevarul, nu le-ar primi.

Cum pedepsim minciuna

Multi parinti se confrunta cu aceasta problema: sa-i pedepseasca sau nu pe copii? Iar daca da, cum trebuie sa procedeze? Aminteste-ti ca unul dintre motivele pentru care copiii mint este frica; multi copii percep minciuna ca pe cea mai buna iesire din impas, ca pe o masura de evitare a pedepsei.

Pedeapsa este eficienta cand actioneaza asupra minciunilor frecvente, pentru a limita un comportament obisnuit.

Devine ineficienta atunci cand minciuna este motivata de frica sau de predictiile copiilor legate de deciziile parintilor. Cauta in profunzime motivele pentru care s-a mintit si descopera sursa minciunii mai degraba decat simptomele ei.

Foloseste pedeapsa ca pe o ultima solutie, nu ca pe prima reactie. Vei fi surprinsa de cat de bine va functiona un mesaj pozitiv si de cat de rau perceput va fi unul negativ (de exemplu, “chiar m-a deranjat ca m-ai mintit” e mai eficient decat “o sa te pedepsesc fiindca ai mintit”).

Mult mai eficient ar fi sa ii spui cat de rau te simti pentru fapta pe care a facut-o, decat sa-l pedepsesti. Nu lua decizii pripite chiar in momentul in care ai descoperit minciuna, dar nici nu-l lasa prea mult sa astepte o pedeapsa, fiindca va uita de ce este pedepsit. Aminteste-ti ca prin-cipalul scop este sa incurajezi sinceritatea.

Incurajeaza-l sa spuna adevarul

Pe cat posibil, tine-te de cuvant. Explica-i totdeauna unde ai gresit si cere-ti scuze daca ti-ai incalcat promisiunea.
Daca te surprinzi mintind in fata copilului, explica-i de ce ai facut-o, precum si valorile care trebuie respectate in viata. Nu te astepta ca cel mic sa poata deosebi minciunile “nevinovate” de cele “serioase”.

Nu-l pacali atunci cand trebuie sa faca lucruri neplacute (de exemplu, nu ii spune ca injectia nu o sa doara sau ca cel mai amuzant lucru din lume este sa mearga la dentist…).

Incurajeaza-l sa spuna adevarul chiar si atunci cand este destul de greu sa o faca. Pleaca de la presupunerea ca membrii familiei spun intotdeauna adevarul.

Nu incarca memoria copilului tau cu prea multe reguli. Cu cat sunt mai multe, cu atat sunt mai usor de incalcat, iar mintitul va fi inevitabil. Construieste regulile alaturi de copil; astfel, nu va putea niciodata sa se scuze spunand ca nu le stia.

Chiar si copiii care par sa fi asimilat conceptele de “adevar” si “cinste” pot sa minta uneori. Daca se intampla asta, ramai cat se poate de calma si ia masuri, conform varstei copilului.

Descopera adevaratul motiv al minciunii – acesta poate fi mai important decat minciuna in sine.
Nu uita sa-i spui copilului ca il iubesti, indiferent ca te-a mintit sau nu, ca este un copil bun, dar ca atitudinea lui (faptul ca a mintit) lasa de dorit.

Fa distinctia intre consecintele minciunii si consecintele faptului pentru care el a mintit initial. Retine un lucru: copiii mint ca sa evite pedeapsa, asa incat incearca sa nu il pedepsesti pe nedrept ori excesiv; cu cat teama este mai mare, cu atat minciuna lui va fi mai bine conceputa.

Sfatul specialistului

Conf dr. Emil Stan (director al Departamentului pentru Pregatirea Personalului Didactic de la Universitatea Ploiesti): “Dubletul pedepse-recompense, manipuleaza si cultiva egoismul: “Ce primesc daca fac acest lucru?”

Asa cum spune Kant, daca pedepsesc un copil fiindca nu a fost cuminte si il recompensez pentru un comportament gresit, sfarseste prin a se comporta asa cum se asteapta de la el, doar de dragul recompensei; iar cand va trebui sa dea piept cu lumea si va descoperi ca binele nu e recompensat intotdeauna, dupa cum raul nu este pedepsit mereu, problema lui va fi sa faca doar acele lucruri care ii a-duc avantaje.

Kant, de pilda, afirma: “Cand copilul minte, nu trebuie sa-l pedepsim, ci sa-l intampinam cu dispret, spunandu-i ca pe viitor nu i se va mai da crezare. Daca il pedepsim cand face ceva rau si il rasplatim cand face ceva bine, el va face bine pentru a obtine binele.

Cand iese apoi in lume, unde nu se intampla asa, caci putem face binele fara a primi rasplata si raul fara a primi pedeapsa, acest copil va deveni un om care nu se va gandi la altceva decat la cum ar putea strabate bine in lume; va fi bun sau rau, dupa cum va gasi ca e mai folositor pen-tru el”. Acest mecanism intareste conceptia despre o viata destul de stresanta, competitiva, de tipul “eu contra celorlalti”, care duce la anxietate si alienare.”

Copilul tau tinde sa fabuleze?

Nu-l acuza, explica-i doar ca nu il crezi si ca el tot acelasi va ramane, chiar daca nu a luat cea mai ma-re nota din clasa.

Daca observi un asemenea comportament si de fata cu persoane straine, nu-i atrage atentia pe loc, asteapta pana cand ajungeti acasa si discutati serios problema.

Nu acuza – “Ma intreb cine a varsat laptele? Ce bine ar fi sa curete pe jos!” va primi un raspuns mult mai sincer decat “Andrei, tu ai varsat laptele?”.

Nu-l forta sa recunoasca adevarul daca deja l-ai descoperit; arata-i doar ca stii ce a facut si ca il dezaprobi. Ajuta-l sa descopere efectele pe care le va avea, pe termen lung, minciuna spusa de el.

Autor: Denisa Dumitrescu

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Copii