Dansuri in fotolii rulante

Just Dance
I-am intalnit pe cei de la „Just Dance“ in parcul central al Brasovului, o mana de tineri veseli, iesiti de la repetitia noului lor spectacol si am avut senzatia ca-i cunosc de cand lumea. Nimic fortat in comportarea lor, un ras deschis si o imbulzeala destinsa a vorbelor, povesti, piruete pe doua roti, glume, semne largi cu mainile si fragmente de cantec fredonate ca si cum acolo nu existau nici scaunele cu rotile, nici limitarea miscarilor, nici durerile.

Discutia se leaga repede, volubila, cu pauze pentru exemplificare si pentru baut apa plata, caci cele 30 de grade din termometru se simt serios: „Suntem sapte tineri cu dizabilitati, cei care am dat viata acestui proiect, «Just Dance», derulat de Asociatia pentru Persoane cu Dizabilitati Fizice «Sf. Haralambie» (APDF), si care am reusit astfel sa demonstram ca integrarea sociala este posibila. Eu cred ca persoanele aflate in situatia noastra nu se pot integra social decat prin comunicare, iar dansul este una dintre cele mai potrivite modalitati de socializare, un mijloc de a comunica, altfel decat cel formal, un mod in care te poti exprima mai bine prin arta, cultura si miscare“, explica Ciprian Leizeriuc, presedintele APDF, initiatorul si sufletul trupei.

Aplauzele care vindeca

„La inceput nu prea eram interesat de dans, desi fac mult sport, joc baschet si tenis. Dar ma gandeam ca nu ma pricep la asta si nu prea imi imaginam cum sa asociezi miscarea pe muzica, ritmul, cu scaunul rulant. Dar, dupa ce am fost la o zi de repetitii, am fost convins imediat: se poate si am fost profund impresionat.

Am facut «Just Dance» impreuna cu cativa dansatori profesionisti, membri ai trupei Versus, si am inceput sa lucram coregrafia pentru doua spectacole: «Poveste din Cartierul de Vest» si «James Bond -007», povesteste Petru Punga, dansatorul care a ramas imobilizat de la varsta de un an, in urma unui vaccin antipolio, dar care in ciuda acestui fapt, a lucrat vreme de 12 ani, a terminat facultatea, este casatorit si are o familie fericita.

„Acolo, pe scena, dansand, uitam pentru cateva ore ca suntem persoane cu dizabilitati, traim la maximum atmosfera artistica si ne relaxam, iar intre noi s-a legat o relatie foarte stransa de prietenie si ne intalnim ori de cate ori avem ocazia“, intervine si Ionica Chiaburu.

Cele doua fete din trupa, Elena Buciumanu si Delia Mironescu, „studentele“, sunt „sarea si piperul“ spectacolelor si povestile lor, in ciuda dramei din spatele cuvintelor, sunt optimiste si incarcate de o veselie cu greu retinuta: „Ideea de a dansa intr-o astfel de trupa ni s-a parut speciala, experienta minunata, iar momentele de pe scena si aplauzele de la final, cand uitam cu totul de problemele noastre medicale, de neegalat. Repetitiile ne-au cam speriat la inceput, nu prin cantitatea de munca, ci prin exactitatea pe care trebuia sa o avem si prin zecile de amanunte la care trebuia sa fim atente. Miscarea, ritmul, distantele, prinderi, rotiri, directia in care te misti, sa nu te lovesti de ceilalti. Apoi inclinarea mainii, expresia, privirea, incordarea degetelor ori linia bratului, totul trebuia studiat si repetat milimetric.“

Just Dance

„Dansul ne-a schimbat”

Intr-adevar, si-ar veni sa zici ca dansul unor oameni ce isi manevreaza scaunele cu rotile este oarecum mai usor si mai simplu, este „un fel de“ spectacol, departe de cel al unor dansatori aflati pe propriile picioare, dar, privit, spectacolul lor te lasa fara vorbe: nimic rigid cum te-ai astepta, miscari amestecate, elastice, fluide, prelungite catre limita echilibrului, putin din balet si putin din gimnastica intr-un amestec de forta si gratie.

Fetele prinse si rotite cu o eleganta fara cusur intr-un iures metalic, parca in pericol sa fie strivite de rotile carucioarelor si oprite brusc la jumatatea miscarii, in alta pozitie, apoi fotoliile baietilor ridicate pe rotile din spate ca la curse, inclinate si intoarse in unghiuri neverosimile, totul intr-o viteza amplificata parca de miscarile celorlalti.

Nu seamana cu ce ma asteptam sa vad, cu miscarile dezordonate ale dansului de prin discoteci. Ceea ce fac acesti tineri este o forma de arta a miscarii. Nu atat de sobra ca a baletului clasic, dar la fel de pretentioasa.

„Dansul ne-a schimbat pe toti“ spune si Cosmin Buga, un vesnic optimist care, in ciuda unui diagnostic ce l-a condamnat, de la doi ani, la a ramane in fotoliul rulant tot restul vietii sale, a terminat, la 30 de ani, psihologia, este masterand si student, in acelasi timp, la alte doua facultati si spune ca nu are de gand sa se lase invins. „Inainte evitam sa iesim in lume, un fel de masura de aparare, dar acum nu ne mai ferim sa fim in centrul atentiei.

Pentru noi nu exista probleme, doar solutii.“ Povestite, acestea ar putea parea banale, insa privite, uimesc si conving. Cei care i-au vazut dansand in scaunele lor cu rotile pe Cosmin, pe Delia, pe Ionica, Elena sau pe Ciprian, spun ca ei sunt o exceptie frumoasa. Ca sunt niste eroi. „Da, e frumos spus“, rade Petru, „dar de fapt suntem niste oameni normali. Sau, daca vreti, niste eroi normali.“

Adrian Ciltan; foto: Dan Borzan

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii