Dansatorii care aud cu sufletul

Filomela Salahoru
La prima vedere profesoara Filomela Salahoru nu-ti sare in ochi prin nimic. Este o olteanca subtire si delicata, cu trasaturi taiate ferm, dar elegant si doar ochii, rotunjiti parca tot timpul a mirare, arata adanci si plini de povesti.

Locuieste in Craiova, preda la Centrul Scolar „Beethoven“ pentru deficienti de auz, este casatorita si are un baiat de 19 ani, Radu, iar pe langa familia de acasa mai are, spune ea, inca una la scoala: tinerii neauzitori din trupa de dans No Limit, poate cel mai ambitios proiect din invatamantul special romanesc, pe care ea, Filomela, l-a inceput acum 16 ani si l-a dus la capat cu sufletul si cu o munca fara istov.

Lectii prin semne

„Sa incep cu o marturisire: pasiunea vietii mele a fost dansul. Am invatat dansuri de societate (avandu-l ca partener pe Mugur Mihaescu) din clasa a V-a, apoi gimnastica ritmica si dans modern, iar dupa finalul liceului am continuat si la facultate, si am mers la toate festivalurile concurs de atunci.

Povestea mea si a trupei «No Limit», formatia artistica a elevilor cu deficiente de auz ai Centrului „Beethoven“ din Craiova, a inceput acum 16 ani, atunci cand dupa examenul de titularizare am fost repartizata (fara voia mea) la aceasta scoala. Abia peste ani am realizat ca nimic nu a fost intamplator si o mana de Sus mi-a indreptat pasii catre acest liceu, fiindca aici am invatat din plin sa daruiesc si am descoperit ca de fapt, daruind faci loc pentru a primi.

Trupa No Limit Trupa No Limit

Nu stiam nimic despre surzi sau despre aceasta deficienta si cu siguranta nu voi uita niciodata prima ora de clasa in care am pasit cu teama si am inceput sa vorbesc (asa cum am fost sfatuita, ca orice debutant intr-o scoala speciala) foarte rar, clar si cu fata doar catre copii“, povesteste „profesoara de dans“ din Craiova. A constatat apoi, insa, ca de fapt nu era nevoie de asa multe precautii, fiindca limitarile acestor tineri sunt cauzate mai ales de faptul ca celor din jur le este teama sa comunice cu ei.

Comunicarea cu ei este de fapt extrem de simpla si de usoara, apropierea este esentiala, iar ei se bucura enorm atunci cand vad ca vrei sa inveti limbajul lor asa cum a facut si Filomela care, la sfarsitul fiecarei ore, iti lasa cate cinci-zece minute pentru ca elevii sa o invete limbajul mimico gestual.

Nu de mila, ci pe merit

„La cateva zile dupa ce te cunosc, si se pune un semn, in functie de anumite particularitatti ale tale, si astepti sa afli cum te vad ei, cum esti tu vazut prin ochii lor. E un fel de test, iar daca il treci, gata, te-au adoptat, te simt apropiat, iti spun pe nume, asa cum eu sunt pentru ei Filomela, sau Fili, si asta este dovada clara ca te iubesc, te apreciaza si ca le-ai castigat sufletelele“.

Povestea dansului a venit firesc, aproape de la sine atunci cand tanara profesoara a intrat in sala de sport, de unde, surprinzator pentru o scoala und elevii nu auzeau, venea sunet de muzica. In sala un grup de copii invatau pasi de dans pentru un concurs unde urmau sa mearga. „Este absolut imposibil ca, dupa ce ai vazut cum pot dansa niste tineri care nu aud muzica, sa nu simti nevoia sa faci ceva pentru ei, sa participi cu un gest marunt la bucuria pe care o simti in privirile lor.

Eu am ales sa raman alaturi de ei inca din acea zi si sa imi folosesc abilitatile artistice. Am inceput sa creez coregrafie, sa ii invat miscarile si pasii, sa ii ajut si sa le descopar bucuria de a comunica prin miscare; unul dintre primele lucuri pe care l-am invatat de la ei a fost ca ei danseaza fara sa auda, nu pentru a fi aplaudati din mila, ci pentru ca evolutia lor merita cu adevarat acele aplauze.

Nu a fost usor, desigur, dar rezultatul este tot ce conteaza, caci fiecare pas de dans pe care l-au invatat doar numarand si simtind vibratiile, fara a auzi muzica, fiecare miscare pe care o fac in ritm, demonstreaza tuturor ca ei au puterea de a trai normal intr-o lume care ii considera anormali.”

Trei ore de antrenament

Dar de cate zile, cate luni si cati ani de truda au avut nevoie ca sa ajunga aici… Ca sa „invete vizual“ un dans nou, tinerilor le trebuie cam patru luni de munca sustinuta, caci fie care miscare e descompusa separat si repetata ore intregi in fata oglinzilor.

Apoi legaturile dintre pasi si fiecare element de pas, aratat si dansat minut cu minut impreuna, pana ce coordonarea este perfecta. Se antreneaza zilnic cel putin trei ore, asta dupa sase ore de curs si doua de meditatii. Eu le arat si apoi dansez minut de minut cu ei.“

Trupa No Limit
Muzica in limbaj gestual

Asa au castigat concursuri nationale si internationale intre surzi, concursuri de dans tematic: tango, rumba, charleston-ul indracit sau rock and roll, au primit o multime de diplome si medalii de aur, au fost aplaudati pe scene din Ankara, Liverpool si Istanbul, au mers la emisiuni de televiziune si la show-uri, au ajuns in finala la „Romanii au talent“.

Usor n-a fost: uneori au fost disperati, alteori au vrut sa renunte, au si plans, au si cedat nervos, mai ales inaintea concursurilor, dar peste toate au demonstrat ca se poate si am ajuns acum sa putem rivaliza cu cele mai bune trupe de dans modern din lume.

Numele de „No Limit“ a venit de la sine, fiindca, desi nu aud muzica pe care danseaza, fiecare pas demonstreaza ca talentul lor nu are limite. Au invatat si stapanesc perfect o paleta extrem de larga de dansuri: dans modern, dansuri de societate, clasa latino si standard, apoi dans de revista, dansuri populare, hip hop, au trecut la pantomima si la melodii transpuse in limbaj mimico-gestual si nu s-au limitat la atat, au invatat sa picteze, sa sculpteze si sa confectioneze bijuterii handmade.

„Si lista ar fi putut fi mult mai lunga daca nu ne-am fi lovit mereu de lipsa fondurilor necesare pentru a participa la cat mai multe concursuri in strainatate. Ne amintim de fiecare data cat de mult am muncit si am economisit pentru a strange banii necesari unei deplasari in Anglia.

Am primit cuvinte de lauda de la persoane din Franta, Anglia sau Danemarca, oameni care au marturisit ca nici macar nu s-au gandit ca persoanele cu deficiente de auz ar putea dansa, am fost invitati la ceai de primarul orasului Ellesmere Port, care a fost impresionat de talentul si de efortul lor. Iar cea mai mare uimire a oamenilor provine din faptul ca, atunci cand mi se pune intrebarea ce predau, eu le raspund: sunt inginer mecanic“, rade Filomela.

„Nu auzim aplauzele”

Daca ii intrebi de ce danseaza, de ce fac o chestie care nu le aduce aproape nici un ban, de ce nu-si vad de viata lor linistita, anonima, cei 11 dansatori rad si ridica din umeri. si Laura, care este pedagog, se va casatori curand, care a jucat Shakespeare si a terminat Psihologia, si prietena ei Mirabela, care picteaza si creeaza rochii, si Silvia, Magda sau Irinuca ramasa orfana de tata, si Gabi, caruia toti ii spun Obama, apoi Petre, Cristi sau Catalin si Gigi, sculptorul, si Adelin, prietenul Mirabelei. Toti raspund aproape la unison: „E o bucurie pe care ne-o oferim.Una pentru care muncim zile si luni intregi pentru cele cateva minute de triumf de la sfarsitul reprezentatiei, cand noi nu auzim nici macar aplauzele, nu vedem decat bucuria din ochii si de pe fetele celor ce ne privesc si carora le-am demonstrat ca se poate. Si pentru atata merita. Si merita cu adevarat“.

Adrian Ciltan; foto: arhiva personala a trupei, Media Pro.

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii