Cum recunoaştem tendinţele narcisice?

Deşi nu există persoane care să nu se confrunte cu tendinţe narcisice, într-o măsură mai mică sau mai mare, gradul în care aceste tendinţe există şi felul în care se manifestă sunt relevante şi pot aduce multă suferinţă.  

Când întâlnim o persoană narcisică, observăm că percepe lumea ca şi când totul ar fi centrat în jurul ei, totul ar avea legătură cu ea şi ar fi despre ea, ca şi când restul lumii nu ar exista în mod real.  

tendinte narcisiste

Lipsa capacităţii de a iubi este şi ea caracteristică tulburării narcisice – ceea ce duce la sărăcirea vieţii personale într-un mod dramatic. Din păcate, însă, cu greu se ajunge la conştientizarea acestui lucru. Modul de a relaţiona cu ceilalţi este marcat de probleme legate de stima de sine şi putem spune că, într-un anumit fel, nu relaţionează într-un mod autentic – ca şi când, cumva, nu ar fi în relaţii.

Folosirea celorlalţi ca obiecte, fără a acorda vreo importanţă sentimentelor şi dorinţelor lor, fără a-i vedea ca pe oameni distincţi, cu nevoi proprii, este o altă caracteristică. Dacă aceştia încep să emită pretenţii legate de propriile nevoi – subliniază Stolorow, teoretician în domeniul psihanalizei – persoana tulburată narcisic va renunţa la aceste relaţii, considerând că “nu merg”.

Cum se manifestă tulburarea de personalitate narcisică

Conform DSM-IV-TR, manual de referinţă în domeniul psihiatriei, iată criteriile pentru tulburarea de personalitate narcisică:

Un pattern pervaziv de grandoare (în fantasmă şi comportament), necesitatea de admiraţie şi lipsa de empatie, începând precoce în perioada adultă şi prezent într-o varietate de contexte, după cum este indicat de cinci (sau mai multe) dintre următoarele aspecte:

–           are un sentiment măreț de autoimportanţă (îşi exagerează realizările sau talentele, aşteaptă să i se recunoască superioritatea, deși nu are întotdeauna realizări corespunzătoare);

–           are preocupări legate de succesul nelimitat, de putere, de amor ideal;

–           are convingerea că este aparte, unic şi că poate fi înţeles numai de oameni speciali; de asemenea, crede cu tărie că trebuie să se asocieze numai cu oameni asemănători lui ori cu statut înalt;

–           are nevoie de admiraţie excesivă;

–           are pretenţii exagerate legate de un tratament special; de asemenea, așteaptă supunere la dorinţele sale;

–           profită de oricine pentru a-şi atinge scopurile proprii;

–           este incapabil să se identifice cu sentimentele şi nevoile altora;

–           adesea, este invidios pe alţii sau are convingerea că alţii sunt invidioşi pe el;

–           are frecvent un comportament arogant, sfidător.

Aceste trăsături trebuie raportate la context, pentru că acelaşi comportament poate fi considerat sau nu patologic în funcţie de grad, de vârsta persoanei respective, de situaţie, de momentul de viaţă pe care îl traversează şi de semnificaţia pe care i-o atribuie – de aceea este greu de etichetat un comportament drept patologic, fără a ţine cont de împrejurări. Mai mult decât atât, uneori invidia poate contribui la tendinţa de a-i considera pe alţii narcisici, mai ales dacă sunt realizaţi social, de succes, împliniţi.

Tipuri de persoane narcisice

Teoriile psihanalitice au identificat mai multe tipuri de persoane afectate de tulburarea narcisică, printre care unele “neatente” şi altele “hipervigilente”. Astfel, după Kernberg, cele neatente nu sunt conştiente de reacţiile celorlalţi, sunt arogante şi agresive, egocentrice, simt nevoia să fie în centrul atenţiei, au “un emiţător, dar nu şi un receptor”, sunt aparent insensibile la rănirea sentimentelor de către ceilalţi. După H. Kohut, persoanele “hipervigilente” sunt foarte sensibile la reacţiile celorlalţi, sunt inhibate, timide şi chiar retrase în sine, direcţionează atenţia mai mult către ceilalţi decât către sine, evită să fie în centrul atenţiei, îi ascultă pe ceilalţi cu atenţie, căutând dovezi de desconsiderare sau critici, au sentimente uşor de rănit, sunt predispuse la sentimente de ruşine sau umilire.

În esenţă, ambele tipologii încearcă să îşi menţină stima de sine, chiar dacă abordează modalităţi diferite. Metaforic, Rosenfeld îi numea persoane cu “obrazul gros”, pe cei din prima categorie, şi cu “obrazul subţire” pe cei din a doua categorie.

Persoanele “hipervigilente” îşi doresc, de fapt, în mod secret, să fie în lumina reflectoarelor, în centrul atenţiei, exact că şi cele “neatente”, dar se ruşinează de această fantasmă grandioasă şi evită împlinirea ei din cauza fricii de a fi respinse, umilite, neapreciate. Suferinţa lor este uneori intensă, dramatică.

În timp ce persoanele hipervigilente pot avea rezultate impresionante la locul de muncă, înregistrând adesea, în teste, scoruri mari la fericire şi stimă de sine, persoanele “neatente” înregistrează scoruri mici pe aceste scale, având sentimente de inferioritate şi considerându-se nefericite.

După Kernberg, invidia cronică determină tipul “neatent” “să vrea să strice şi să distrugă bunurile celorlalţi”, fiind “în permanentă comparaţie cu ceilalţi, doar pentru a fi chinuit de sentimentele de inferioritate şi dorinţele puternice de a avea ceea ce au ceilalţi”.  Devalorizându-i pe ceilalţi, încearcă să facă faţă invidiei. Sentimentul de nulitate poate fi compensat doar de permanenta admiraţie şi recunoaştere din partea celorlalţi. Probabil că, în copilărie, momentele de umilinţă şi ruşine au fost resimţite în  mod dramatic, ceea ce i-a determinat să se “închidă” faţă de ceilalţi şi reacţiile lor, în încercarea de a evita astfel de experienţe viitoare, percepute ca traumatizante. Din dorinţa de a controla impactul celorlalţi asupra lor, încearcă să îşi imagineze orice situaţie posibilă, care ar putea urma, pentru a fi “pregătiţi” să îi facă faţă, pentru a nu fi luaţi prin surprindere.  Uneori interpretează în mod eronat reacţiile celorlalţi şi astfel îşi “confirmă” aşteptările.

Comună oricărei persoane cu probleme narcisice este teama de a nu fi suficient de bună, de a nu se ridica la înălţimea aşteptărilor, de a nu i se descoperi vulnerabilităţile, de a nu fi făcută de ruşine – temeri care uneori capătă proporţii înspăimântătoare. Acestora li se adaugă temeri accentuate legate de neputinţă şi inferioritate, slăbiciune şi invidie.

Cum se explică perfecționismul persoanelor narcisice

Perfecţionismul este capcana în care pot cădea – a fi la superlativ, a nu greşi niciodată, a fi conform idealului – pentru a compensa defectele personale pe care nu le pot accepta şi pe care le percep disproporţionat. Acest lucru este autodistructiv, pentru că perfecţiunea nu există şi inevitabil vor fi dezamăgiţi şi se vor simţi deznădăjduiţi şi neputincioşi. Uneori îi idealizează pe cei din jur, ca mai apoi, când le văd şi imperfecţiunile, să îi devalorizeze şi dispreţuiască. Le este dificil să admită că o persoană are şi părţi “pozitive”, şi părţi “negative”. Nu acceptă acest lucru nici în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi, nici pe ei înşişi, oscilând între idealizare şi devalorizare, închizându-se într-un cerc vicios.

“Mulţi au observat că orice personalitate narcisică grandioasă, vanitoasă, include un copil ruşinos şi că în orice narcisic deprimat şi autocritic se ascunde o viziune grandioasă despre cum ar trebui sau ar putea să fie persoana”, scria Nancy McWilliams.

Sindromul “Don Juan” are la baza tot o tulburare narcisică. Acesta seduce în permanenţă femei pe care apoi le părăseşte pentru că nu au corespuns imaginii idealizate, nerealiste, pe care le-o atribuise acestora – fără să privească în mod realist, înainte şi după, pentru a vedea cum sunt aceste femei în realitate. Devalorizarea urmează idealizării, aşa cum explicam mai sus.

Cauzele narcisismului

Căutând în trecutul lor, pentru a înţelege cauzele tulburării de care suferă în prezent, H. Kohut a considerat că persoanele hipervigilente sunt blocate, “îngheţate de-a lungul dezvoltării”, din anumite puncte de vedere fiind  “copii în corpuri de adulţi”.  Persoanele “neatente”, susţine Kernberg, au avut adesea părinţi neempatici, ceea ce nu le-a permis să dezvolte această capacitate în ele însele. Le este greu să îşi “acordeze” mintea la celalalte persoane, pentru a înţelege impactul pe care-l au asupra acestora.  Symington consideră că principala cauză a acestui deficit narcisic este respingerea emoţională din partea mamei, care ia forma unei “morţi” interne şi unei incapacităţi de a-şi găsi vitalitatea. Deşi e posibil ca, în copilărie, să fi fost foarte importanţi pentru părinţii lor, de fapt aceşti copii nu erau consideraţi importanţi în sine, ci pentru o anumită funcţie pe care o îndeplineau pentru părinţi – de exemplu împlinind ambiţiile lor eşuate.

Indiferent care au fost condiţiile “favorizante” în copilărie, narcisismul este, în esenţă, o suferinţă. Adesea resimţit ca un vid interior, este o căutare oarbă a acceptării şi iubirii de sine, care ar permite iubirea celorlalţi si o relaţionare bună, autentică, cu aceştia.

 

Autor: Psihoterapeut Alina Tuică

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Psihologie