Cuceritori in lumea gigantilor de gheata

Fără categorie

Sunt oameni pentru care locul tainuit al sufletului lor se afla undeva aproape de cer, la mii de metri inaltime. Sunt alpinistii zapezilor vesnice.

Lungul drum catre Acoperisul Lumii
Despre Ticu Lacatsu nu prea stiu ce sa cred la prima vedere. Cu parul grizonat elegant, inalt si tacut, cu privirea serioasa ca un profesor exigent, arata dur, sever si parca putin incrancenat pe viata asta parsiva.

De fapt, Ticu e un visator. Un fel de copil mare cu sufletul bun ca o paine calda. Despre el povesteste cu zgarcenie si fereala, ca si cum ar fi vorba despre un om strain. El, Constantin, fiindca acesta e numele lui – Ticu e doar o alintare -, un roman obisnuit, un inginer geofizician dintr-o tara pe care multi n-ar da un ban, este primul roman care a infipt tricolorul nostru pe Everest, in 1995, si de atunci incoace coboara destul de rar dintre nori, atunci cand nu bate colosii de gheata ai lumii, "optmiarii" cum li se spune acolo, in lumea alpinismului.

Cand incepe sa vorbeasca despre munte, despre respectul pe care il poarta naturii si despre lectiile acestui sport teribil, despre metri, avalanse, presiuni si temperaturi, totul in el se lumineaza. "Unii vad alpinismul ca pe un sport extrem, dar eu nu cred ca este corect asa, fiindca el este mai mult decat un sport, este si aventura, si ecologie si precautie si echilibru, un loc unde trebuie sa inveti respectul fata de natura, dar si respectul si grija fata de partener."

Apoi recunoaste ca, de fapt, trebuie sa traiesti experienta alpinismului cu tot sufletul, sa o vezi cu ochii tai, fiindca nu ai de unde sa o inveti. "Nu exista o scoala pentru recordurile de mare altitudine, pur si simplu te duci pe munte daca il iubesti, incerci sa te lupti cu el si furi ascunzisurile unei pasiuni mistuitoare. Stii, paradoxal, desi alpinismul este un sport de echipa, el ramane, poate, cel mai singuratic dintre sporturi.

Fiindca acolo sus, dincolo de limita unui "patrumiar", de pragul de patru-cinci mii de metri, adeseori, pe drumul catre varf nu mai esti decat tu, cerul fara sfarsit, frigul infernal si tacerea. Dar ce traiesti acolo este atat de intens si de extraordinar! Uneori te intrebi daca e real, daca tu esti cel de acolo, cel care a infrant uriesenia de stanca si de gheata, si cand intelegi asta, e ca si cum ai darama un zid de caramida. Si te simti puternic."

A invatat in ani lungi totul despre lucrurile cu adevarat importante in alpinism: calitatile tale, tehnica si coechipierii. Si a mai invatat ceva: ca cel mai greu moment al unei ascensiuni este cel in care decizi sa renunti. O secunda, un minut, care par uneori ore intregi, in care simti ca nu mai poti sau te intrebi daca mai poti sau nu. Sub tine, muntele tace si ti se face frica de tacerea lui. Timpul pare ca nu mai curge, iar lumea de zapada e incremenita. Acum e, de fapt, cel mai greu.

Pare ca picioarele nu te mai asculta, ca te misti cu incetinitorul. E punctul unde se aduna totul. Toata oboseala zilelor lungi de urcat incontinuu, frigul cumplit al diminetilor, noptile dormite in zapada si culoarea naucitoare a rasariturilor orbitoare. Apoi soarele care iti umfla fata si iti arde pielea ca in cuptor, ochii care te ustura si-ti lacrimeaza dupa cateva secunde de privit fara ochelari.

"Sa calculezi fiecare metru in sus, consecinta fiecarui pas pe care il vei face, sa iei in calcul timpul, soarele, crevasele, vantul, gerul, oboseala si riscul pasilor pe care il ai de infruntat si pe drumul de intoarcere si decizi. Faci toate astea si, dupa ce cobori, bei o bere cu prietenii. Sau nu le faci si ai sansa sa nu mai bei deloc. Asta e diferenta", surade Ticu, dar, in ciuda zambetului, in vocea lui se simte duritatea gravitatii.

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din