Cristian Mungiu: Melancoliile unui nonconformist

Cristian MungiuEste un pic misterios. Sau doar aparent misterios, cum doriti. Viata lui arata ca un lung sir de cadre, ori de idei filmate…

Personaje, fapte, istorii, ganduri in miscare transcrise pe un maculator de celuloid trec zilnic prin sufletul lui. Sunt el insusi.

Am avut sansa de a-i rapi ceva timp si am reconstituit o lume a sa din bucati de realitate, poate inedite, asemenea unui film la care nu poti trage duble.

 


Scena 1, dubla 1
Iesean, serios si cuminte, el pare un echilibrat chiar si in excese, are insa o melancolie pe care multi nu i-au inteles-o. Cand il cunosc, la Gala Premiilor "Femeia Anului 2007", printre zeci de oameni, pare curios, dar nu sunt coplesit. Si asta fiindca asa ma face el sa ma simt.

Stiu pe dinafara descrierile care i s-au facut si incerc sa le verific "pe viu". Da, e tanar, arata doar mai intelept decat il arata anii, e un tip linistit, fiindca nu ridica niciodata vocea, are un bun simt extraordinar, fiindca desi are o sora ultracelebra, nu "lipeste" asta ca pe un afis de el si da, e un sentimental si un sensibil. Se vede.

Scena 2, dubla 1
Cand vorbim, mi se pare ca diferentele de valoare dintre noi se volatilizeaza langa umarul sau. A avut intuitia sa abandoneze mirajul perfectionismului. Nu e un om sofisticat, pentru ca nu vrea ca creatiile sale sa fie elitiste. "Banuiesc ca sunt mai degraba conservator si introvertit, insa arareori ma gandesc la cum sunt. Banuiesc ca sunt ca orice om: uneori mai prost, alteori mai inspirat, uneori mai nehotarat, alteori mai vesel."

Curios, dar am impresia ca imaginile create de el sunt foarte departe de ceea ce ii transforma pe oameni in vedete. Ceea ce nu e adevarat – peliculele lui premiate ma contrazic. Sa fie o poza? O tentatie histrionica? Intreb. Surade: "Nu, nu simt niciodata vreo betie a succesului. Dimpotriva, cred ca am o problema sa ma bucur de lucruri atat cat ar trebui. Traiesc cumva cu o angoasa permanenta ca poate atat am avut de spus – in special in perioada dinainte sa fi decis care e urmatoarea poveste pe care am s-o spun."

Are public in intreaga tara si acum, dupa Palme d’Or, si prin restul lumii. Dar povestile lui sunt smulse direct din realitatea romaneasca. O combinatie de originalitate si cliseu, un soi de pastisa complicata de culoare si sunet, cadre suite unul in spinarea altuia, asemanatoare unui turn Babel cu influente din orice zona a Romaniei, topite in imagini de o uimitoare actualitate.

Filmele sale imbraca modernitatea vestica intr-o haina balcanica poate ingrosata pe alocuri, dar fermecator de reala. Stilul Mungiu este seducator: iti livreaza un anume gen de rasfat vizual, de care constati (uimitor, nu?) ca ai nevoie aproape peste tot – acasa, la bloc la tine, in gradina publica… Se simte acolo o evadare din canoane, pentru ca pe o disciplina oarecum rigida a suprapus libertatea improvizarii. Ceea ce rezulta e sentimentul ca exista cineva care iti stie povestea, tradus prin confortul psihic al unuia de care ii pasa cuiva.

"Ce ma ingrijoreaza e ca am momente in care sunt destul de preocupat de detalii. Inainte sa arunc ziarele vechi, le rasfoiesc intotdeauna sa vad daca nu cumva era prin ele vreun fapt divers grozav care mi-ar da o idee buna." Pai nu acesta e talentul? Nu de aici vine succesul? "Uite cum vad eu treaba asta: pericolul cel mai mare al unui regizor dupa un succes e sa incerce sa analizeze de la ce i-a venit succesul. Nici daca afli nu te ajuta cu nimic." Simplu. Omeneste. Concret.
 

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Vedete-Personalitati