Crenguţa Lăcrămioara Oprea: Cred în educaţia făcută cu iubire

crenguta

Conf.univ.dr. Crenguţa Lăcrămioara Oprea a acceptat să ne ofere un interviu despre masterul inedit pe care l-a demarat, dar şi despre rolul profesorilor şi al părinţilor în educaţia copiilor.

Sunteţi coordonatoarea Masterului Pedagogii alternative şi artă teatrală în educaţie, primul de acest gen din România. De unde a pornit dorinţa de a demara un astfel de master?

Dorinţa este mai veche, cam de când au început copiii mei să ia contact cu gradiniţa, cu ciclul primar. Mi-am dorit să pot contribui la dezvoltarea unei educaţii menite să dea încredere tinerei generaţii, creând o „şcoală” care să se ghideze după dictonul: „veniţi să vă demonstrăm cât de minunaţi sunteţi şi puteţi deveni, alături de noi, profesorii!”. Să nu uităm că şcoala actuală pregăteşte adulţii de peste 20 de ani şi, de felul în care educaţia şi instruirea desfăşurate în şcoală (dar şi în familie) ajută la dezvoltarea forţelor latente ale oamenilor în devenire, depinde viitorul societăţii în care trăim.

Educaţia şcolară, ca terapie, devine un deziderat tot mai căutat de părinţi pentru copiii lor şi reflectă concepţia conform căreia educatorii îşi ajută elevii să-şi construiască identităţile, să fie încrezători şi să-şi preia răspunderea pentru propria lor dezvoltare.

Acest master a apărut din dragoste pentru copii şi din dorinţa de a le oferi, prin intermediul celor interesați de educaţie (formală, nonformală), oportunităţi de dezvoltare şi de desăvârşire personală adaptate vârstei şi noilor provocări.

Ca mamă, ca profesor, ca formator de cadre didactice am încercat să empatizez cu toţi cei implicaţi în educaţia copiilor nostri şi am creat acest program de master, prescurtat PED-ArtE, plecând de la următoarele argumente:

  • Pentru că vrei ce-i mai bun pentru copilul tău.
  • Pentru că vrei să fii un profesor excelent şi să faci din fiecare lecţie un spectacol, aşa cum realizează actorii pe marile scene.
  • Pentru că vrei să trăieşti într-o lume mai bună.
  • Pentru că ai credinţa că educaţia de calitate şi arta sunt pilonii dezvoltării forţelor latente ale tinerei generaţii de care depinde viitorul omenirii.
  • Pentru că educaţia şcolară, ca terapie pentru minte, trup şi suflet, a devenit un deziderat tot mai căutat de părinţi pentru copiii lor.
  • Pentru că educatorul de azi, al adulţilor de mâine, trebuie să fie înainte de toate un doctor de suflete care poate influenţa destinele copiilor.

Prin ce este inedit acest master faţă de altele?

În primul rând, este un master interdisciplinar, domeniul principal fiind cel al Științelor Educaţiei, domeniul secundar fiind Teatru şi Artele Spectacolului.

Conceput ca un spaţiu de întâlnire şi dialog între elementele utile ale pedagogiei tradiţionale şi caracterul creativ-inovator dezvoltat de pedagogiile alternative (Waldorf, Montessori, Freinet, Step-by-Step) Masterul PED-ArtE propune cursuri de pedagogie, de psihologie şi de artă dramatică.

Programul de specializare este într-adevăr nou, unic în peisajul academic românesc şi este realizat de o echipă pluridisciplinară de cadre didactice, care acoperă pe parcursul celor 2 ani de specializare cursuri ce vizează teme ca: fundamente ale pedagogiilor alternative, joc şi improvizaţie teatrală, psihologia pozitivă aplicată în şcoală, strategii didactice interactive de stimulare a inteligenţelor multiple, teatrul în educaţie, etc.

Masterul este susţinut în cadrul Departamentul de Formare a Profesorilor al Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti, în parteneriat cu Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale” – Bucureşti.

Obiectivele acestui program de studii masterale sunt: pe de o parte de a le furniza profesorilor din secretele meseriei de actor, pe care le pot folosi în
cadrul activităţilor, pe de altă parte, de a descoperi împreună practicile de predare eficientă şi de stimulare a învăţării, specifice diferitelor sisteme alternative de învăţământ (Waldorf, Montessori, Step-by-Step, Freinet) care şi-au validat în timp eficienţa şi pot fi folosite şi în sistemul tradiţional pentru îmbunătăţirea şi îmbogăţirea activităţii cu elevii.

Corelarea interdisciplinară a domeniilor Științelor Educaţiei şi Teatru şi Arta Spectacolului, a plecat de la ideea că pedagogia, ca şi artă, presupune vocaţie şi necesită un demers creativ permanent.

Profesorul, ca şi artistul pe scenă, trebuie nu numai să-şi cunoască bine conţinutul, ci şi modul în care va putea cel mai bine capta şi menţine interesul publicului său, alegând strategii optime.

Prin Masterul Ped-ArtE urmărim să furnizăm dascălilor demersuri metodologice eficiente de desfăşurare a activităţilor didactice, implementând astfel în învăţământul românesc o abordare centrată pe elev, al cărui interes de formare este prioritar.

 Ce aşteptări aveţi de la cursanţi?

Cei care aleg acest master sunt cei interesaţi de realizarea unui învăţământ mai aproape de copil. Acesta este de fapt publicul ţintă, fie că e format din cadre didactice, părinţi sau viitori părinţi.

Consider că educatorul de astăzi al generaţiilor de mâine trebuie să fie înainte de toate un doctor de suflete, în condiţiile în care conştientizăm tot mai mult că ceea ce facem în apropierea unui copil are influenţă asupra spiritului, sufletului şi trupului său.

Sănătatea întregii vieţi depinde de felul cum reacţionăm, vorbim şi ne purtăm în jurul celui care se pregăteşte să devină adult. Răbdarea, încrederea, iubirea sunt elemente care aduc lumină în sufletele copiilor, iar copiii îşi vor aminti întreaga viaţă de cei care au contribuit la desăvârşirea lor personală. A fi educator este, fără îndoială, meseria cea mai importantă şi nobilă a omenirii, pentru că are acces direct la sufletul copiilor, iar de eforturile depuse de educatori depinde întreaga evoluţie umană.

Consider că, în calitatea lui de facilitator al cunoaşterii, scopul educatorului este să-şi înveţe elevii cum să gândească, nu ce să gândească.

Important este nu doar a-i antrena pe elevi în formularea de răspunsuri la întrebările şi problemele enunţate, ci mai mult, de a-i ajuta să descopere căile de a pune întrebări şi de a critica problemele.

Astfel, educaţia trebuie să fie cea care să-l determine pe individ să fie într-o continuă stare problematizantă, o stare în care permanent să-şi pună întrebări şi să caute răspunsuri.

Einstein spunea: “imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea.”Educatorul bun cunoaşte şi apreciează/valorifică punctele de vedere ale elevilor. Opiniile acestora reprezintă nişte ferestre deschise spre propriile lor raţionamente, ilustrative pentru felul cum gândesc şi înţeleg lumea.

Profesorul stimulează încrederea în propriile forţe ale elevilor, acordându-le şansa de a-şi exprima părerile. Preocuparea acestuia faţă de elev este nu doar de a-l face să înţeleagă ştiinţa ci şi de a simţi emoţia de a o studia.

Aş încerca să ofer un îndemn educatorilor: învăţaţi-i pe copiii d-voastră să se bucure şi să trăiască bucuria de a descoperi lucruri care să-i desăvârşească, participând cu entuziasm alături de ei şi gândind că numai aşa vor găsi esenţialul vieţii.

 Ce notă oferiţi educaţiei din România, în acest moment?

Dacă vorbim de educaţie (şi nu de sistemul de învăţământ), nota mea poate varia în funcţie de locul în care ea se desfăşoară. Aş nedreptăţi unităţi şcolare sau comunităţi din România, unde preocupările în acest sens nu întârzie să-şi arate roadele, generalizând şi oferind un calificativ. Sunt de părere că omul sfinţeşte locul şi de la această premisă am pornit când am creat acest master. Tot timpul e loc de mai bine!

 Spre ce formă de învăţământ v-aţi îndreptat copiii?

Copiii mei au experimentat sistemul alternativ de învăţământ, la grădiniţă şi în ciclul primar, cu rezultate foarte bune mai ales în ceea ce priveşte atitudinea pozitivă faţă de şcoală şi în dezvoltarea unei personalităţi încrezătoare în forţele proprii.

Mă amuz şi acum când mă gândesc la un episod din viaţa fiului meu, pe atunci „grădinar” (adică mergea la grădiniţă) care, internat fiind pentru o afecţiune minoră, se împrietenise cu colega lui de salon, de aceeaşi vârstă şi o invitase să deseneze împreună.

Până la acel moment, fetiţa desenase cu mama ei pe o carte de tip „oglindă” (o pagină colorată de tipar iar cealaltă având doar conturul aceloraşi imagini). Discuţiile dintre mama grijulie şi fetiţă se derulaseră pe tema culorilor alese de fetiţă care nu corespundeau cu cele de pe pagina colorată (fata dorea să coloreze copacul cu mov).

Fiul meu avea creioane colorate şi un caiet mare cu foaie velină pe care putea aşeza ce dorea el. Când a invitat-o pe fetiţă să coloreze şi ea pe caietul lui, i-a propus să deseneze o broască. Reacţia fetiţei a fost de retragere, spunând cu nu poate. Băiatul meu a încurajat-o zicând: „Ei, cum nu poţi, uite (şi trase repede nişte linii curbe, unite între ele, care pentru el reprezentau „o broască„), asta e broasca!” La fel a procedat şi cu un melc.

Cum aş fi putut eu să-l opresc din entuziasm, spunându-i că mie (adultului din mine) nu mi se pare desenul lui corect. M-am gândit că are timp suficient şi, într-un viitor nu foarte îndepărtat, va descoperi singur cum să armonizeze acele linii curbe astfel încât să se apropie de realitate. Am considerat mai importantă încrederea în propriile forţe decât corectitudinea redării unei realităţi pe care, oricum o percepem fiecare diferit.

 Care credeţi că sunt lucrurile indispensabile pentru un copil? Din punctul lui de vedere sau al adultului (părinte, profesor)?

Dacă empatizăm cu copilul s-ar putea să realizăm că în copilărie avem nevoie de siguranţă, de securitate afectivă. Tot ce ni se întâmplă ca adult are un izvor mai mult sau mai puţin conştientizat, creat la vârste fragede. Fie că cineva nu suportă să fie părăsit, pentru că mama i-a spus că, dacă nu-i cuminte, îl abandonează sau pleacă, fie că nu-i place un anumit fel de mâncare pentru că bunica l-a forţat, cand era mic, s-o mănânce pe toată sau nu-i place să deseneze pentru că un profesor i-a spus că e anti-talent.

Copiii au nevoie de comunicare şi de a le arăta că ne pasă de ce se întâmplă cu ei la modul cel mai serios, nu doar pentru a-i sancţiona când n-au făcut ceva bine. Au nevoie să li se confirme/recunoască lucrurile, faptele bune atunci când le fac, investindu-i cu încrederea că pot şi că sunt capabili.

Din nou îmi vine în minte un exemplu: la şcoala fiicei mele se inițiase practica notării abaterilor elevilor de la regulile de disciplina şi de respectare a îndatoririlor lor, într-un caiet „NEGRU” (întâmplător, chiar avea coperţi negre). Periodic, aceste abateri le erau aduse la cunoştinţă elevilor, la ora de dirigenţie, urmate fiind de discuţii de remediere. Într-o zi însă, toţi copiii au fost surprinşi când d-na profesoară de lb. engleză scrisese, pentru prima dată, ceva pozitiv despre ei. („au fost cuminţi, au răspuns corect…”) şi au exclamat: „A scris cineva ceva bun despre noi?” şi aşa a apărut iniţiativa inaugurării caietului cu coperţi „ROZ” (înţelegeţi cu ce conţinut).

Suntem de multe ori tentaţi să sesizăm numai ceea ce nu e bine, uitând să evidenţiem şi aspectele pozitive, pe care le considerăm normale. Aprecierea şi a celui mai mic efort duce la sporirea lui.

 Din păcate, educaţia Montessori este una cu acces limitat din cauza costurilor mari. Vedeţi o soluţie şi pentru copiii care provin din familii sărace?

Alternativele educaţionale sunt puţin dezvoltate într-un sistem susţinut de stat. Există, integrate în sistemul de stat, grupe de grădiniţă şi clase primare Step-by-Step şi, de asemenea, Alternativa Waldorf care are grupe începând de la grădiniţă pănă la clasa a XII-a. Prin acest master încercăm să păstrăm autenticitatea fiecărei alternative şi să contribuim la diseminarea lor, nu numai pentru „a îmbogăţi”şi eficientiza învăţământul de masă prin preluarea unor practici validate, ci şi printr-o mai bună cunoaştere şi înţelegere a împortanţei dezvoltării lor.

 Ce mai au de învăţat părinţii?

Eu sunt de părere că educaţia copiilor începe cu educaţia părinţilor. Sunt multe argumente în acest sens, primul ar fi capacitatea copiilor de a imita. De multe ori, cerem de la copil ceea ce ne lipseşte nouă.

Părinţii trebuie să înveţe să comunice pe înţelesul vârstei copilului, folosind cuvinte motivante, să ştie să-l asculte, să-i ofere sprijin necondiţionat (unde altundeva să-l caute, mai departe de cei care i-au dat viaţa?) şi, de ce nu, să se joace. Jocurile dezvoltă spontaneitatea, ajută la autocunoaştere şi la descoperirea celuilalt (acceptare, comunicare, cooperare).

În educaţie sunt importante atât faptele cât şi vorbele. Unele cuvinte, care nu înseamnă mai nimic pentru cel care le rosteşte, pot avea o influenţă nebănuită asupra celuilalt.  Un articol intitulat „Patru cuvinte care au schimbat o viaţă” a lui Bob Greene din Chicago, începe cu relatarea unei scene petrecute într-un spaţiu public, unde o mamă se răsteşte la copilul său, spunându-i: „Eşti atât de prost încât nu faci nimic cum trebuie!”.

Articolul se concentrează pe ecoul şi pe durata impactului cuvintelor, continuând cu relatarea despre un tânăr timid, care nu fusese susţinut în copilărie şi care la liceu, trăieşte cel mai important lucru din viaţa sa: primeşte lucrarea corectată de profesor cu următoarea remarcă scrisă pe margine: „Asta da compunere bună!”.

Era compunerea unui tânar căruia îi plăcea să scrie, dar îi lipsea încrederea că poate face un lucru bun. Remarca scurtă a profesoarei l-a determinat să continue, ceea ce a însemnat debutul unei cariere scriitoriceşti de mai târziu. Persoana în cauză este de părere că viaţa sa ar fi  avut un alt curs fără acele cuvinte scrise pe marginea foii. Articolul se încheie astfel: „Atât de puţine cuvinte pot schimba totul.” (Hal Urban)

Consider că sentimentele ce stau în spatele cuvintelor ajung prin intermediul acestora în profunzimea sufletului celuilalt şi pot produce transformări.Cuvintele au puterea de a vindeca, sau de a distruge. Însă atunci când cuvintele sunt deopotrivă adevărate şi frumoase pot să ne schimbe viaţa.

Maica Tereza afirma „cuvintele afectuoase pot fi scurte şi uşor de rostit, însă ecourile lor sunt cu adevărat nesfârşite.” De aceea, eu cred că educaţia făcută cu iubire este forma cea mai înaltă de formare.

Nu trebuie să uităm că importante în comunicare sunt intensitatea, tonul vocii şi intonaţia cu care sunt rostite cuvintele. Efectul lor este mult prea mare pentru a mai putea fi neglijat.

Îmi permit să mai adresez un îndemn: să menţineţi deschisă poarta către casa sufletului d-voastră şi nu-i pierdeţi niciodată cheia. Bunăvoinţa, sentimentele pozitive şi vorbele calde sunt ca un balsam pentru oricare suflet.

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Stiri