Corespondent de război la feminin

Dana Popescu Jourdy e prima femeie corespondent de război din România, din 1990 încoace. După această experiență și o teză de doctorat în domeniu, e convinsă că, paradoxal, războiul ne învață valorile umane.

Dana Popescu Jourdy

Dana Popescu Jourdy e o femeie înaltă, cu o postură fermă şi o sclipire aparte în ochi atunci când vorbeşte probabil despre cea mai importantă experienţă profesională a ei – aceea de corespondent de război.

A absolvit Facultatea de Litere în 1990 şi ulterior a fost angajată la Radio România Actualităţi. „Începând să lucrez la Radio, mi-am descoperit vocația. Meseria de ziarist e o vocație, un mod de viaţă, în care curiozitatea, dorința de a informa, de a transmite primul o informație corectă în ciuda urgenţei și mai ales, plăcerea de a spune povești oamenilor, sunt elemente esențiale.“

Războiul – o chestiune de familie. „În 1991 a venit propunerea de a merge pe front şi de a relata despre situația din fosta Iugoslavie pentru Radio România Actualități.

Aşa că, în august 1991 a plecat prima dată la Belgrad și a început să facă primele transmisii – era chiar perioada când începuse conflictul. A fost aleasă pentru motivația ei, dar și pentru că învățase la facultate patru ani limba sârbo-croată.

Când Eugen Preda, directorul general al Radio România pe acea vreme, mi-a propus să merg la Belgrad, aveam doar câteva luni de când fusesem angajată şi… 26 de ani. Am răspuns Da fără ezitare, fără să ştiu ce mă aşteaptă.“

Din pasiunea şi entuziasmul cu care vorbeşte despre acea experienţă, intuiesc că e vorba de ceva mai mult decât o provocare profesională. Dana Popescu îmi confirmă gândurile: „Bineînţeles că e vorba de șansa profesională pe care nu o poţi rata, mai ales la început de drum.

Dar ar mai fi un motiv, o alegere legată şi de una din istoriile mele familiale. Tata, ofiţer de meserie, colonel şi profesor la Academia militară, a făcut doi ani de front, în al Doilea Război Mondial. Mama, artistă-instrumentistă, nu suporta violența. Oricum, nu cred că tata ar fi spus mare lucru despre asta.

Ulterior mi-am dat seama că soldaţii nu vorbesc niciodată despre război. Cert e că am crescut cu această tăcere despre război, care m-a marcat. Mai ales că, pe la vreo 5-6 ani, cotrobăind prin lucrurile alor mei, am dat peste o scrisoare trimisă de tata părinţilor săi de pe front. Povestea momentul unui bombardament german asupra unităţii lui.

Nu am vorbit niciodată despre această scrisoare, am simţit că nu trebuie să o fac. Am contribuit şi eu, fără să vreau, la această „tăcere“. Ocazia de a povesti războiul la radio a fost cu siguranţă pentru mine şi ocazia de a înţelege tăcerea tatei.“

Amintiri de pe front. Primul contact a fost dur, brutal: „Am ajuns la hotel, în centrul Belgradului, mi-am lăsat bagajele și am coborât să simt pulsul. Primul lucru văzut în stradă a fost un camion parcat pe trotuar, cu ușile din spate deschise. M-am uitat întâmplător înăuntru și am văzut arme. Zeci, sute.

Părea un oraș calm, lumea se plimba fără teamă pe stradă și dintr-o dată, acel camion, expresia violenței reale a războiului. A fost prima dată când m-am întrebat: „Ce naiba cauți aici?!?“.

A urcat în cameră şi a început să plângă, coincidenţă sau nu, dar exact în acel moment a sunat-o mama, care voia să se asigure că a ajuns cu bine. A simţit imediat că fiica ei nu e bine şi l-a sunat pe Eugen Preda. „Nu știu ce i-a spus, dar Preda m-a sunat și mi-a spus gărgăriță, găină, în toate felurile. Și m-a întrebat dacă vreau să mă întorc acasă. Era și el îngrijorat… Și i-am zis că nu!“

A fost extraordinar! Ca să faci meseria asta, trebuie să simți că spatele ți-e asigurat de instituția de presă pentru care lucrezi. Sunt multe situațiile în care nu poți să te descurci singur. Ai nevoie și psihologic să îi simți în spate, dar uneori și să intervină.“

Războiul – o școală a vieții. Dana Popescu vorbeşte într-un mod aparte despre război, nu doar ca o experienţă profesională unică, ci şi ca fiind o şcoală a vieţii, o experienţă în care descoperi (paradoxal) valori umane extraordinare.

„Când asiști la un război, descoperi valori umane aparte, o solidaritate care se pune în mișcare și care e singurul motor ce mai există pe plan social. Uneori nu mai voiam să mă întorc acasă. În general, un corespondent de război nu trebuie să rămână în zonă mult timp, pentru că se leagă afectiv. Începe să își facă prieteni, se consumă, nu mai e obiectiv și fără să vrea, începe să țină partea cuiva.“

Dana Popescu a ştiut când e momentul să se retragă şi să se reorienteze către altceva, a făcut-o chibzuit şi raţional, cu toate regretele asumate.

Dana Popescu Jourdy2

Doctor în război. După anii de corespondent de război, a urmat pregătirea tezei de doctorat în Franţa. Subiectul era legat de experienţa profesională: reprezentarea războiului în presă. Însă, mărturiseşte că dincolo de importanţa subiectului în sine, lucrul pentru teza de doctorat a fost pentru ea o oportunitate de a „obiectiva“ războiul, de a pune o distanţă teoretică între sine şi realitatea acestuia.

La două luni după susţinerea tezei, a primit un post de profesor universitar la Universitatea din Lyon, unde e responsabilă de un masterat care pregăteşte viitori specialişti în „comunicare solidară“, în ONG-uri, asociaţii sau întreprinderi ce pun în practică proiecte de responsabilitate socială.

Sora regretatului scriitor Cristian Popescu. Dincolo de latura fermă, hotărâtă şi curajoasă a jurnalistei şi profesorului universitar Dana Popescu-Jourdy, am descoperit şi o latură sensibilă, fiindcă o sclipire specială în ochi şi o căldură aparte în voce i se simte atunci când vorbeşte despre
poetul Cristian Popescu, fratele său, dispărut prematur, în plină afirmare literară.

„Ştiu că asculta aproape toate corespondenţele mele la radio. După decesul lui, în februarie 1995, activitatea profesională a fost un fel de cârjă, un mod de a depăşi pierderea lui Cristi. Dar acceptarea ideii morţii lui a fost un proces mult mai lung.“

Acum Dana Popescu lucrează la un proiect de reeditare a operelor fratelui său. Primul volum, „Familia Popescu“, a fost lansat în noiembrie, cu ocazia Târgului de carte Gaudeamus. Un bun prilej, după părerea ei, de a-l relansa pe poetul Cristian Popescu şi de a-i reconfirma locul pe care criticii literari i l- au acordat acestuia în peisajul literaturii române contemporane.

Autor: Lilia Mîndru;

Foto: thinkstock, arhiva personală a Danei Popescu Jourdy

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Cariera