Concert pentru dragoste și pian

 Supranumit „prinţul rus al pianului“, genial şi nonconformist, Eduard Kunz, unul dintre primii zece pianiști tineri ai lumii, a renunțat la confortul londonez pentru o iubire de poveste, trăită în Micul Paris. O istorie ca un film de Oscar, despre talent, destin, alegeri şi gustul sublim al împlinirii.

kunz-1

Elegant şi mereu zâmbitor, debordând de talent, surprinzător de la prima vedere, puţin visător, puţin romantic, pasional şi pasionat cum cred că sunt toţi marii pianişti, Eduard Kunz, Edy pentru toți prietenii săi, are aerul fermecător al unui om cu sufletul sortit depărtărilor. Nonconformist genial, a venit în România după ce a bătut jumătate de lume ridicând săli întregi în picioare, ca să rămână aici, să cânte şi să-şi împlinească destinul, fiindcă iubirea i-a ţinut calea şi i-a dictat o alegere pentru toată viața.

 Dragoste fără analiză

Abia trecut de borna de la 33 de ani, Edy Kunz are niţel aerul unui star pop-rock relaxat, plimbându-şi fetiţa pe aleile Cişmigiului, şi râde cu faţa încălzită ca de bucuria unei descoperiri, când îi spun asta: „Uite, cu câţiva ani în urmă, nu concepeam traiul în afara marilor oraşe, fiindcă acolo trăiesc şi cânt de mai mult de zece ani, dar acum, sincer, dacă m-ai pune să aleg între Londra, să zicem, sau New York şi Bucureşti, nici nu m-aş gândi la megalopolisurile unde am trăit înainte, ba chiar ţi-aş spune că visez o casă cuminte, într-un sătuc românesc, la munte, unde viaţa curge cu alte ritmuri şi timpul are alte legi.

Când locuiam în Anglia, îmi lua trei ore să ajung la sala de repetiţii sau la aeroport şi alte trei înapoi; de ce-aş mai vrea aşa ceva, de ce să-mi petrec jumătate de zi pe drumuri, oriunde aș avea nevoie să mă duc? Şi apoi, când iubeşti pe cineva, vezi mereu locurile din jur prin ochii de care te-ai îndrăgostit. Aici, în Bucureşti, unde am ajuns cu o singură geantă, pe care o am şi acum în dulap şi de unde n-am mai vrut să mai plec, şi unde există Diana şi fetiţa noastră Iva Maruca, simt că este locul cu balanța perfectă pentru mine. Aici mă simt liber faţă de viaţa ordonată, rece şi atât de predictibilă din oraşele mari unde am locuit şi totul îmi pare că are un aer mai intim, mai boem, mai neaglomerat. Am prieteni şi vecini care sunt nedumeriţi de alegerea mea, dar nu am pentru ei un răspuns precis.

Este ca atunci când sunt întrebat cum e să cânţi la un pian Yamaha, fiindcă sunt unul dintre puţinii pianişti Yamaha de nivel internaţional, iar mie mi se pare extrem de complicat să explic de ce iubesc aceste instrumente superbe, fără să ofer doar nişte explicaţii tehnice. Ori ca atunci când mă întreabă de ce o iubesc pe Diana şi eu nu pricep cum de dragostea se cere analizată. Există şi gata. Este o stare care nu trebuie explicată“.

 Vrăjitorul clapelor

Cariera lui Eduard Kunz frapează prin strălucire în ciuda vârstei sale, dar are echilibrul de a nu se împăuna cu ea. Nu se laudă că BBC Music Magazine l-a inclus în primii zece cei mai buni pianiști de mâine ai lumii, nici cu cele 15 mari premii internaționale câștigate, cu faptul că a urcat pe cele mai mari scene ale Europei, cu sălile pline făcute la Festivalul George Enescu, la Concursul Internaţional Ceaikovski ori în alte părţi ale lumii, cu titulatura de „pianist magnific cu un stil excentric“ şi de „vrăjitor al clapelor de fildeş“ ori cu traiul de răsfăţ mediatic din Moscova, apoi din Manchester, Cambridge, Newmarket sau Londra. Nu se laudă cu nimic decât cu fericirea de acum, însă nici nu e nevoie fiindcă acestea sunt sunt lucuri pe care le ştim.

 La pian de la şase ani

S-a născut la Omsk, un loc sculptat în ger undeva către capătul Siberiei, de unde trenul face 46 de ore până la Moscova, a copilărit înconjurat de oameni cu suflete frumoase, ceea ce probabil că i-a marcat destinul şi spune că în cariera lui, talentul de excepţie a fost indiscutabil cel care i-a dat imboldul, însă doar munca tenace, continuă, grea, fără răgaz, l-a desăvârşit ca pianist.

„Truda unui muzician care țintește sus este incredibil de grea, este aproape imposibilă şi nu mi-aş dori asta pentru Iva, fiiindcă un copil pianist nu mai are copilărie. Credeţi-mă, orice s-ar spune mai târziu, toate citatele acelea cu: „mi-am dorit să ajung pianist de când aveam cinci ani…“, sunt simple poveşti. Să vorbim serios: copiii nu exersează niciodată cu seriozitate din proprie iniţiativă, nu studiază suplimentar fără să fie impulsionaţi. Ei vor să iasă afară, să se joace, nu să stea la pian şi să repete ore şi ore întregi şi, din păcate, fără să faci asta nu ai cum să ajungi departe. Eu am învăţat să cânt singur la pian, la şase ani, apoi am mers la şcoala de muzică, unde aveam, desigur, profesori şi ore de repetiţii, însă mama a fost cea care a renunţat la toate celelalte lucruri din viaţa ei pentru a sta cu mine zilnic să repet. Până pe la 13 ani nu s-a ridicat de lângă mine de la pian, iar pentru asta îi mulţumesc şi sunt convins că aşa, cu sacrificiul cuiva, începe de fapt povestea fiecărui pianist care a ajuns departe.

kunz-2

Desigur că mai târziu, după o anumită vârstă, începi singur să percepi importanţa acestui proces, iar sistemul şcolar te ajută cu adevărat. Aşa cum a fost şi la mine, pe la 13 ani, când ne mutasem de la Omsk la Moscova şi mergeam la una dintre cele mai bune şcoli de muzică din lume şi când practic trăiam aproape pe drumuri din cauza programului care era atât de încărcat, încât de multe ori nu mai plecam seara acasă, dormeam în sala de clasă chiar lângă pianul școlii, ca să pot începe repetițiile a doua zi dimineaţă la ora cinci. Era groaznic de greu, se schimbau multe lucruri în Rusia şi simţeam şi noi această schimbare, erau timpuri triste, cu multe lipsuri, mama era singură, divorţase şi încă înainte de 18 ani a trebuit să merg la concursuri ca să supraviețuim“.

Decizie în 15 minute

„De altfel, bogat nu am fost niciodată. Chiar mai târziu, când eram un pianist premiat şi aveam concerte mari în Europa, nu aveam acasă un pian al meu, personal, am reuşit să cumpăr unul abia cu vreo cinci ani în urmă. Da, un pianist ajunge celebru, ajunge mare, dar cu ce preţ? Nivelul de stres pe care îl trăieşti zilnic are un impact uriaş asupra ta, chiar asupra sănătății tale fizice, trăieşti simţind şi exprimând emoţii puternice, simţind cum trăirile trec prin tine, cum mori şi renaşti de zeci de ori în cele opt ore de exerciţii zilnice şi asta te sensibilizează la extrem, amplifică tot ceea ce simţi cu zece, cu o sută… Aşa trăiesc şi acum, dar e la fel de adevărat că altfel nici nu aş putea, nu ştiu cum să trăiesc altfel“,surâde Edy plimbându-şi mâna prin buclele fetiţei cu nume de prinţesă cantacuzină care ştie deja să cânte la pian şi pe care o consideră cea mai frumoasă operă de artă a sa şi o iubeşte fără limite.

Aşa cum şi pe Diana, absolventă de conservator la muzicologie, fata de care s-a îndrăgostit pe Facebook şi care avea să schimbe traseul unui destin de artist cosmopolit, al unui geniu muzical născut în Siberia şicrescut la Moscova şi Londra şi să îl traseze prin România: „Întâlnirea noastră s-a petrecut în 2009 şi este o poveste în sine, cu aer de film, pentru care ar trebui cred, să-i mulţumesc lui Mark Zuckerberg, creatorul Facebook-ului. Eu locuiam pe atunci în Barcelona, eram la finalul unei relaţii dureroase şi traversam o perioadă nu prea fericită. Ea mi-a cerut prietenia pe Facebook, am acceptat, am văzut-o prima dată în poze, i-am scris, mi-a răspuns şi am vorbit apoi de ziua ei. Am petrecut aşa vreo patru luni stând de vorbă ore întregi pe Skype, eu nici nu mai închideam, făceam totul prin casă, repetam, cu Skype-ul pornit aşteptând apelurile Dianei.

În final am decis să ne întâlnim, tot în Barcelona, unde aveam un concert şi eu; cu emoţii recunosc, mai ales din pricina diferenţei de nouă ani dintre noi, am mers să o aştept la aeroport. Emoţiile au crescut în progresie geometrică văzând că tot ieşeau călătorii, dar ea nu mai venea. A apărut cam la o oră de la aterizarea avionului, emoţionată şi ea, trăgând o geantă de voiaj şi cu un ursuleţ de pluş în braţe. Apoi am luat trenul spre Barcelona şi după 15 minute am cerut-o de soţie. Ea a acceptat, după concert am venit eu la Bucureşti şi… iată-ne aici“, încheie Edy, privind cu ochii încălziţi siluetele Dianei şi Ivei aşezate alături şi atingând apoi clapele pianului într-un acord învăluitor pentru un concert fascinant.

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate