Chris Simion:,,Încerc să iubesc şi să trăiesc creştineşte!,,

Pe Chris Simion o descoperi treptat, cu fiecare nou spectacol pe care-l regizează. Aşa se întâmplă în cazul spectatorilor, aşa se întâmplă în cazul celor care vor să afle originea acestei pasiuni pentru teatru.

Atunci Chris Simion te invită întâi să-i vezi creaţiile – toate au acel ceva (mereu altceva) care îl transformă în favoritele tale, iar la final îţi soarbe răspunsul la întrebarea: „Cum ţi s-a părut?“ Dar tu eşti deja în lumea ei.

Teatrul viu este o formă de terapie „ Nu ştiu dacă sunt o persoană neconvenţională, nu m-a interesat să mă cuprind în vreo definiţie, dar ştiu că nu ştiu să fac teatru în maniera clasică pentru că simt modern“.

Aceasta este regizoarea Chris Simion care, la 35 de ani, e deja cunoscută pentru spectacolele sale jucate cu casa închisă, nu doar în clasicele săli de teatru, ci şi în cafenele, în cluburi, sau chiar sub cerul liber.

Indiferent că este vorba despre Teatrul Bulandra („Maitreyi“ şi „Oscar şi Tanti Roz“) sau Teatrul Evreiesc de Stat („Hoţii de frumuseţe“), despre Godot Café-Teatru („Dragostea durează trei ani“, „Te iubesc! Te iubesc?“, „Ce ne spunem când nu ne vorbim?“) sau chiar despre o sală de cinema din mall Băneasa („Omul pescăruş“ şi „Drumul către frumos“), Chris Simion este un păpuşar care se joacă cu corzile noastre sensibile atunci când vorbeşte despre iubire, dezamăgiri, iluzii şi speranţe.

„Teatrul este o formă de terapie doar dacă e viu. Iar dacă eşti atent la povestea pe care vrei să o spui, la modul în care o spui şi la ce emoţie poţi de-clanşa, există şansa ca ceea ce creezi să lucreze în spectatori, să îi modifice. Asta mi se pare maxim la un spectacol, să reuşească să te scoată din sală altfel decât atunci când ai intrat“.

Tocmai de aceea, este atât de dificilă, chinuitoare şi stresantă alegerea subiectului următoarei piese: „Dacă povestea mă cotropeşte, mă arde, mă costă afectiv, optez să merg mai departe şi să realizez un spectacol considerând că le va fi necesară şi celorlalţi. Apoi urmează producţia şi repetiţiile, un fel de perioadă de gestaţie, crizele, construcţia, demolarea… până iese.“

Frumuseţea care se fură

„Hoţii de frumuseţe“ este cel mai recent spectacol regizat de Chris, o adaptare a romanului lui Pascal Bruckner (Ed. Trei), scriitorul francez de care o leagă nu doar romanele din care s-a inspirat, ci şi compania de teatru D’AYA.

Cu Pascal Bruckner m-am întâlnit în 1999, când am realizat ‹‹Copilul divin››. După ce a vizionat spectacolul, a devenit Preşedintele Onorific al Companiei de Teatru D’AYA pe care am înfiinţat-o împreună cu el.

La ‹‹Hoţii de frumuseţe›› am lucrat 8 ani pentru că am avut multe variante de lucru, etape pe care nu le finalizam pentru că nu era ceea ce îmi doream.

Acum a ieşit cum am vrut, deci a meritat aşteptarea. Şi pentru asta vreau să le mulţumesc actorilor Florin Zamfirescu, Medeea Marinescu, Ioana Pavelescu, Radu Micu, Ştefana Samfira şi Ionuţ Niculae.

Şi scenografei Adina Mastalier, căci este primul spectacol din România cu decor 3D realizat cu tehnologia ultra modernă 360 Revolution, încape pe un CD tot decorul. Se joacă vinerea la Teatrul Evreiesc de Stat şi l-aş promova cu o replică din spectacol: ‹‹La 20 de ani frumusţea este o evidenţă, la 50 o recompensă, la 70 un miracol.››“

De când mă ştiu sunt o bombă atomică

„Dragostea mea de teatru este dragostea mea de viaţă, este o formă de cunoaştere, de căutare, de înţelegere. Viaţa mea fără teatru ar putea să existe, dar nu ştiu care ar putea fi în acel moment modul meu de a dărui, de a spune poveşti.

Faptul că şi scriu nu este o salvare parţială. De foarte multe ori pot să exprim prin teatru ceea ce niciodată nu aş putea să exprim prin scris. Şi invers“.

Cât timp îi ocupă această dragoste? „De multe ori timpul profesional se confundă cu cel personal. Nu lucrez la un birou unde trebuie să dau cu cartela la 8 dimineaţa, în mare parte aleg ceea ce vreau să fac şi ceea ce vreau să trăiesc, nu-mi impune o instituţie programul de viaţă. Legat de energie… aşa-s de când eram mică, bombă atomică“ – o bombă atomică ce colinda uliţele unui sat maramureşean care pare acum desprins din basmele nemuritoare:

„Ieud se numeşte satul unde am copilărit, ‹‹Ieudul fără ieşire››, undeva pe Valea Izei, în opinci, cămeşă, şugnă, spunând ‹‹lăudăm pe Iisus›› în loc de ‹‹bună ziua›› şi răspunzând ‹‹în veci amin››. Aşa e obiceiul. Un loc cu oameni sănătoşi în spirit, curaţi, care ştiu să-l caute şi să-l găsească pe Dumnezeu, care-şi pun ca scop existenţial sufletul, nu parcela de pământ. Vorbesc de Ieudul copilăriei mele, acum a invadat plasticul şi acolo şi s-au pierdut multe, mă doare cel mai mult că s-a pierdut portul, că numai bătrânii îl mai păstrează sau tinerii la sărbători“.

Recorduri

„‹‹Dragostea durează 3 ani›› este un spectacol care într-adevăr a bătut recordul, am ajuns în 7 ani de când îl jucăm la 554 de reprezentaţii. Este amuzant, are un subiect actual, infidelitatea, şi foarte mulţi se regăsesc în tema asta. Mai am două spectacole în aceeaşi zonă: ‹‹Ce ne spunem când nu ne vorbim›› (sau şase variante de a înşela în cuplu) text pe care l-am scris chiar eu şi ‹‹Te iubesc! Te iubesc?››.

Cum au fost anii dintre apariţia primei cărţi şi cel mai recent spectacol?

„În permanentă căutare de sine, şi de Dumnezeu. Încerc să trăiesc simplu, aşa cum am învăţat în copilărie, să păstrez doar ce e esenţial, să nu răspund cu răutate la răutate, să trăiesc pe verticală, nu pe orizontală, să dăruiesc… pe scurt, încerc să iubesc şi să trăiesc creştineşte“.

Autor: Cătălina Ioancea

Cristian Filip, salvat de credinta si bucataria raw vegan!
 

 

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate